Ecclesiologie 101

(Ediţie revizuită)
 

De Curtis Pugh

 

Scriind înainte „Escatologie 101”, în care am abordat lucrurile fundamentale care priveau evenimentele timpului sfârşitului, ofer acum „Ecclesiologie 101”. Sper că va fi de ajutor oilor Domnului. Poate ar trebui, pentru cititorii din afara SUA, să explic ce înseamnă „101”. Stereotipic, cel puţin, cursurile de bază sau elementare din primul an de universitate se numără cu începere de la „101”. Aşadar, natura acestui articol este aceea de a furniza o abordare de început a ecclesiologiei, sau a doctrinei despre biserică.

 

Îmi pare că există patru opinii printre baptiştii moderni în ce priveşte felul în care trebuie organizate bisericile. Aceste patru opinii i-au forţat pe baptişti să intre în patru tabere diferite. Aceste tabere sunt atât incompatibile (nu pot să coexiste armonios) cât şi ireconciliabile (nu pot fi aduse în armonie). Voi încerca să ofer o evaluare corectă, concisă şi uşor de înţeles a primelor trei opinii împreună cu câteva obiecţii îndreptate împotriva lor şi să o susţin pe a patra. Din moment ce nu pot găsi primele trei opinii susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pot furniza texte care să susţină vreuna din ele.

 

Prima poziţie susţinută de unii care se numesc baptişti este ceea ce numesc, „opinia autorităţii directe”. Enunţată concis, această opinie afirmă că orice grup de oameni botezaţi pot să se adune şi să se organizeze într-o biserică. Unii care susţin această poziţie ar spune că persoane nebotezate se pot aduna şi iniţia botezul în grupul lor. Aceştia pretind nu doar autoritate directă de a se forma într-o biserică, ci şi de a boteza pe baza aceluiaşi fel de autoritate. Această opinie presupune că ei au autoritatea de a face aceste lucruri dată direct de Cristos, şi că El îi va recunoaşte ca biserică adevărată datorită acţiunilor lor. Uneori această poziţie se mai numeşte şi „opinia auto-constituirii”.

 

Obiectăm la această opinie din mai multe motive, în primul rând fiindcă nu avem nici un exemplu nou testamentar de biserici adevărate care să fi început în acest fel. Pe de altă parte, avem exemplul unui grup dintre Neamuri care s-au întors la Domnul în Antiohia. În consecinţă, Biserica din Ierusalim a autorizat un membru al ei să meargă la Antiohia, evident pentru a verifica ce auziseră şi pentru a acţiona în consecinţă. Acţiunile sale includeau fără îndoială botezarea şi aşezarea lor în rânduială, din moment ce aceasta era practica apostolilor (Fapte 11:22; Tit 1:5). Este afirmat clar că sub lucrarea sa „destul de mult norod s-a adaos la Domnul” (Fapte 11:24). Aceşti oameni aveau nevoie de botez şi de învăţătură pentru a împlini tot ceea ce a poruncit Cristos. Este de asemenea interesant şi important de observat că doar după ce Barnaba a slujit grupului din Antiohia, ei au fost numiţi „biserică” de Duhul Sfânt (Fapte 11:26).

 

De asemenea, nu avem nici un Cuvânt al lui Cristos sau al vreunui apostol prin care să se dea unor persoane botezate această „autoritate directă” imaginară. Matei 18:20, pasajul în care se vorbeşte despre cei „doi sau trei adunaţi în Numele Meu” NU învaţă o asemenea „opinie a auto-constituirii”. Acest pasaj are legătură cu o biserică deja înfiinţată ce tratează probleme de disciplină, după cum arată clar contextul. Organizarea bisericii nu se avea deloc în vedere când Domnul a rostit aceste cuvinte! Încercarea de deformare a pasajului pentru a-l face un text-suport pentru auto-constituirea unei biserici este o copilărie şi încalcă toate regulile logice de interpretare a Bibliei.

 

Obiectăm de asemenea fiindcă o astfel de metodă este în neorânduială în aceea că persoane care au fost excluse din părtăşia unei biserici adevărate pot, fără pocăinţă şi îndreptare a vieţii – fără să îndrepte situaţia înaintea bisericii lor anterioare – să se formeze într-o nouă biserică în desconsiderare flagrantă faţă de biserica lor anterioară. Bisericile organizate în acest fel fac ca disciplina bisericească să cadă în derâdere, la fel cum face şi comuniunea deschisă [Comuniunea deschisă înseamnă acceptarea la Cina Domnului a oricui doreşte să participe, fără nici o restricţie – n.tr.]. Şi astfel, la fel cum bisericile care susţin comuniunea închisă nu au părtăşie la nivel de biserică cu cei care cred comuniunea deschisă, celor care cred în organizarea biblică a bisericii li se interzice să aibă părtăşie cu cei care susţin această opinie aflată în neorânduială sau eretică. Biblia spune: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tesaloniceni 3:6) şi „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări [în Gr. – hairetikos, eretic – n.tr.]” (Tit 3:10). Aşadar, fie că această opinie este privită ca nefiind conformă orânduielii sau a fi eretică, baptistul credincios nu poate coopera sau avea părtăşie în mod drept cu ei sau cu bisericile lor. A face aşa ceva înseamnă a fi trădător al adevărului!

 

Noi credem că opinia autorităţii directe este periculoasă deoarece conferă individului membru dreptul de a se retrage din părtăşia unei biserici – fie pentru a forma o biserică nouă, fie pentru a evita disciplinarea corectă, fie amândouă. Acolo unde se adoptă un astfel de plan, disciplina bisericească ajunge să fie golită de sens şi scop.

 

Obiectăm faţă de această opinie de asemenea fiindcă este contrară Marii trimiteri. În acea trimitere Domnul nostru şi-a afirmat autoritatea şi a poruncit bisericilor Sale adevărate să facă în absenţa Sa acele lucruri pe care El le făcea când era pe pământ. Opinia auto-constituirii ar permite oricărui grup să se organizeze într-o biserică şi prin actul lor să se califice pentru lucrarea pe care Cristos a conceput-o a fi dusă mai departe de un trup specific – biserica Sa. Dacă ar exista ceva care să se numească „Arminianism ecleziastic”, atunci această poziţie s-ar numi cu siguranţă aşa! La fel cum Arminianul crede că este mântuit datorită a ceva ce a făcut el însuşi, la fel, aceşti „Arminieni ecleziastici” cred că sunt Biserici botezate legitime ale lui Cristos datorită a ceva ce au făcut ei: datorită a ceva ce au făcut fără nici o legătură cu o biserică ce avea trimiterea lui Cristos de a continua lucrarea pe care El o făcea.

 

Şi ce a făcut Cristos cât timp a fost pe pământ? A făcut ucenici, i-a botezat şi i-a adunat într-o biserică (Ioan 4:1; 1 Cor. 12:28). Ce lucrare a lăsat El bisericii Sale? Aceeaşi pe care El o făcuse, bineînţeles. Cristos nu şi-a propus ca lucrarea Sa să fie îndeplinită de credincioşi luaţi la modul individual sau de un grup de credincioşi botezaţi care să acţioneze în afara trupului unei biserici. De aceea pare de neconceput a gândi căci continuarea lucrării de formare a bisericilor poate fi împlinită de oricine altcineva în afară de un trup bisericesc ce acţionează împreună pentru a determina care este voia lui Dumnezeu în aceste privinţe şi a o împlini.

 

A doua poziţie susţinută de unii care se numesc Baptişti este ceea ce eu numesc opinia autorităţii derivate din ordinare. Această opinie afirmă că orice bărbat ordinat în lucrarea Evangheliei are toată autoritatea de care are nevoie. În virtutea acelei ordinări el poate administra ambele rânduieli, poate ordina lucrători şi poate organiza biserici noi independent atât de membralitatea cât şi de acţiunea unei biserici adevărate. Uneori aceasta se mai numeşte „opinia autorităţii predicatorului”. Noi respingem această opinie fiindcă nu a fost practicată în Noul Testament. Pur şi simplu nu se găseşte nici în învăţătura, nici în practica lui Cristos şi a apostolilor Săi. Nici un scriitor al Noului Testament nu o încuviinţează şi nici noi nu ar trebui să o facem.

 

Există mai multe pericole reale în această idee. Cei care adoptă această opinie au creat o „clasă” de oameni speciali, care, indiferent de devierile lor doctrinare sau incompatibilitatea lor morală, sunt împuterniciţi să organizeze sau să refuze organizarea unor biserici noi. Aceşti oameni ar avea o putere similară cu cea a „episcopilor” sistemului Catolic. Această opinie promovează mercenarismul printre aşa-zişii baptişti [Aceasta este traducerea care se apropie cel mai mult de sensul complet al cuvântului englezesc „free-lance-ism”. Prin „mercenarism” se înţelege aici activitatea oricărei persoane care acţionează pe cont propriu, fără a fi autorizată de o biserică. Autorul nu doreşte să sugereze că toţi cei care susţin această opinie îşi vând serviciile. Există unii care sunt conduşi de motive bune, şi nu urmăresc interese financiare, deşi acţionează fără autoritatea bisericii – n.tr]. Acest fel de lucrare mercenară este similară în unele privinţe cu cea menţionată în Fapte 19:13 – adică aceea a unor iudei rătăcitori, „care umblau din loc în loc”, neavând nici o altă autoritate în afară de cea a lor înşişi.

 

Această opinie, la fel ca prima, de asemenea face ca disciplina biblică să cadă în derâdere şi să fie distrusă. Un astfel de om, împuternicit la o ordinare îndepărtată cu o autoritate personală aşa de mare, nu s-ar supune nici unei biserici. Un astfel de om ar putea fi exclus corect dintr-o biserică iar lucrarea lui nu ar fi deloc afectată, căci el a fost „ordinat”, şi, pentru a cita pe cineva care afirmă această opinie, „Când am fost ordinat am primit toată autoritatea de care am nevoie.” Noi nu putem găsi nici o bază pentru opinia „autorităţii predicatorului”!

 

A treia opinie, cea a autorităţii denominaţionale, afirmă că o uniune, o comunitate baptistă sau o adunare de lucrători acreditaţi de denominaţie are autoritate să organizeze biserici noi. Astfel, lucrătorii unei astfel de organizaţii se consideră pe ei înşişi, şi sunt într-adevăr, o ierarhie care stăpâneşte peste biserici – chiar şi problema naşterii unora noi. Această opinie este demascată uşor deoarece Noul Testament nu cunoaşte astfel de organizaţii omeneşti, precum uniunile, comunităţile sau întrunirile lucrătorilor acreditaţi de denominaţie şi de aceea nici Dumnezeu, nici creştinii nou testamentari nu sunt obligaţi să recunoască progeniturile lor omeneşti ca biserici adevărate.

 

A patra opinie susţine căci Cristos, având toată autoritatea (Mat. 28:18), a dat porunci specifice bisericii Sale în privinţa lucrării pe care trebuia să o facă în absenţa Sa. Această poziţie o numesc opinia autorităţii bisericii. Aceste porunci specifice sunt numite Marea Trimitere şi sunt de fapt o delegare a autorităţii lui Cristos. Astfel, atât privilegiul cât şi obligaţia – dreptul şi datoria – întregii slujiri a lui Cristos a fost dat de El ucenicilor Săi organizaţi, Bisericii Sale. Unii au numit aceasta opinia „bisericii mamă” deoarece necesită ca o biserică existentă anterior să fie implicată în înfiinţarea fiecărei biserici noi. În practică, această opinie susţine că bisericile înfiinţate au 1) autoritatea delegată şi 2) înaltul privilegiu şi 3) obligaţia de a ordina (de a pune deoparte public) oameni despre care cred că sunt chemaţi de Dumnezeu la lucrare şi de a-i trimite în locuri apropiate sau depărtate în efortul bisericii de a îndeplini Marea Trimitere. Astfel, bisericile trebuie să fie şi sunt implicate direct în înfiinţarea de biserici noi. Din moment ce bisericile nou testamentare determină în mod obişnuit voinţa bisericii prin vot, este rezonabil să aşteptăm ca acţiunile bisericii să fie decise, dacă nu în unanimitate, cel puţin prin votul majorităţii membrilor. Astfel, nici un grup de indivizi botezaţi (sau nebotezaţi) nu pot acţiona în locul unei biserici.

 

Această opinie continuă practica Domnului nostru care Însuşi a ordinat anumiţi oameni şi i-a trimis pentru înaintarea lucrării Sale (vezi Luca 9:1, 2; 10:1; Marcu 3:14; Ioan 15:16; 17:18, etc.). Noi credem că a vedea adevărata biserică [prin aceasta nu înţelegem aşa-zisa biserică universală invizibilă, ci biserica locală, trupul vizibil al lui Cristos – n. tr.] drept continuatoare a lucrării pe care Cristos a făcut-o pe pământ este cea mai importantă perspectivă şi una care ar trebui adoptată de fiecare copil al lui Dumnezeu. Aşadar, opinia autorităţii bisericeşti este consecventă cu Marea Trimitere care a fost dată mai mult ca sigur bisericii Domnului. Dacă trimiterea a fost dată celor unsprezece ca indivizi, atunci astăzi nu avem trimitere, căci ei sunt toţi morţi. Dacă trimiterea a fost dată celor unsprezece ca apostoli, astăzi nu mai avem trimitere, căci nu mai există apostoli. Doar dacă privim trimiterea ca fiind dată apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei în calitate de biserică, cuvintele lui Cristos au un înţeles real şi posibilitate de împlinire.

 

Opinia autorităţii bisericii este clar cea corectă deoarece urmează şablonul prezentat în Noul Testament. Acolo vedem că bărbaţii au fost ordinaţi (puşi deoparte public de biserică) şi apoi trimişi să facă lucrarea slujirii pentru care Duhul Sfânt i-a chemat şi echipat (vezi Fapte 1:21; 11:22; 13:1-4; 15:25; 1 Timotei 2:7, etc.). Această opinie este consecventă cu întreg Noul Testament deoarece toţi cei despre care ştim că au botezat cu autoritate scripturală în acel volum au fost: 1) bărbaţi; 2) bărbaţi botezaţi; 3) bărbaţi ordinaţi; şi 4) membri sănătoşi într-o biserică existentă anterior şi înaintea căreia dădeau socoteală. Această opinie este consecventă atât cu metoda scripturală de finanţare a lucrării Evangheliei cât şi cu principiul răspunderii predicatorilor implicaţi în lucrare înaintea bisericilor lor. (Suportul financiar şi răspunderea pentru acesta merg mână în mână). Predicatorii trimişi de bisericile nou testamentare sunt „îngrijiţi” de biserici (susţinuţi financiar) (Vezi Tit 3:13; 3 Ioan 1:6). Exemplul lui Pavel în privinţa răspunderii este următorul: întotdeauna după călătoriile sale misionare, chiar şi după vizitarea faimoasei biserici de la Ierusalim, s-a întors acasă la biserica ce l-a trimis, din Antiohia Siriei. Acolo el a dat un raport al lucrării sale în diferite locuri, arătând prin aceasta răspunderea sa faţă de biserica ce l-a trimis (vezi Fapte 14:26, 27; 18:22). Aceasta este şi astăzi practica misionarilor care susţin „opinia bisericii mamă”.

 

Misionarii care susţin una din primele trei opinii menţionate mai sus pot practica unele din măsurile de răspundere din motive practice, adică pentru a menţine veniturile, dar cei care susţin opinia autorităţii bisericii o fac în primul rând fiindcă este un principiu biblic.

 

Noi credem că opinia autorităţii bisericii este opinia conformă orânduielii fiindcă nu încurajează o „clasă” de oameni speciali înălţaţi la rang de stăpâni peste biserici. Noi credem că aceasta este opinia scripturală întrucât NU încurajează mercenarismul, adică existenţa unei clase de lucrători ai lui Cristos care nu răspund nimănui ci doar lor înşişi şi lui Dumnezeu.

 

În concluzie, doresc să subliniez următoarele aspecte: Dacă oricare din primele trei metode de organizare a bisericilor este corectă, bisericile din Noul Testament au fost organizate greşit, căci ele au fost organizate conform celei de-a patra opinii. Dacă una din primele trei metode este corectă, acele biserici baptiste de-a lungul istoriei organizate după acest tipar au fost organizate greşit şi nu sunt/au fost biserici adevărate. Dacă a patra opinie despre organizarea unei biserici este corectă, atunci primele trei sunt nescripturale şi bisericile organizate  în oricare din acele moduri nu sunt biserici adevărate ale lui Cristos.

 

Prima opinie este o negare a autorităţii bisericii şi înlocuieşte autoritatea bisericii cu autoritatea individuală. Într-un anumit sens, este o stare de lipsă a legii. Prima poziţie afirmă că un grup de indivizi botezaţi pot să se retragă din biserica lor şi, independenţi faţă de oricine, să se organizeze într-o biserică baptistă adevărată. A doua poziţie promovează o clasă de lideri religioşi în poziţii de autoritate, dar şi anarhia. Aceasta afirmă că există un cler sau o clasă specială de bărbaţi ordinaţi care au autoritatea de a organiza biserici baptiste adevărate pe cont propriu, separat de orice acţiune a unei biserici cu excepţia celei de ordinare anterioară a lor pentru lucrare. A treia poziţie este total nescripturală deoarece depinde de organizaţii omeneşti pentru autoritate. Mai mult, această poziţie stabileşte o adevărată ierarhie (un corp conducător al unui cler organizat – definiţia mai completă a ierarhiei). A patra poziţie promovează democraţia biblică sub Domnul Isus Cristos Capul. Afirmă că fiecare biserică baptistă adevărată este capabilă şi responsabilă să fie implicată activ în îndeplinirea Marii Trimiteri atât acasă cât şi peste hotare. Această poziţie afirmă în continuare că puterea de luare a deciziilor de ordinare pentru lucrare, de trimitere a misionarilor şi de eliberare a membrilor cu scopul de organizare de biserici noi se regăseşte între membrii bisericii ca trup, şi nu într-un cler sau într-un grup de membri ce acţionează independent de biserică, luată ca întreg. Aceasta este metoda biblică şi conformă orânduielii. „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi în rânduială” (1 Corinteni 14:40).

 

 

În limba română de Iosif Raul Enyedi