Lanul în
flăcări
Predică
rostită duminică dimineaţa în 3 Aprilie de pastorul C.H. Spurgeon
„Apoi a chemat pe Ioab, să-l trimită la împăratul: dar Ioab nu a
voit sa vină la el. L-a chemat a doua oară; şi Ioab nu a vrut
să vină. Absalom a zis atunci slujitorilor lui: ‚Vedeţi ogorul lui Ioab, este lângă al
meu; are orz pe el; duceţi-vă şi puneţi-i
foc.’ Şi slujitorii lui
Absalom au pus foc câmpului. Ioab s-a sculat şi s-a dus
Vă amintiţi povestirea: Absalom a fugit
din Ierusalim de frica mâniei lui David. După o vreme, i s-a dat
permisiunea de a se întoarce; dar nu i s-a permis să se înfăţişeze
înaintea regelui. Dorind cu ardoare să fie repus în vechile poziţii ce
îi aduceau cinste şi favoruri, el a încercat să îl convingă pe Ioab să îi
facă o vizită, intenţionând a-l ruga să acţioneze ca
mijlocitor. Ioab, căruia nu-i mai plăcea tânărul prinţ, a
refuzat să vină; şi cu toate că a
fost chemat în repetate rânduri, a refuzat să îi împlinească
dorinţa. Aşadar, Absalom s-a gândit la cel mai rău, dar cel mai
eficient plan de a-l aduce pe Ioab la el. Le-a poruncit servitorilor lui
să-i dea foc lanului de orz. Aceasta l-a adus pe Ioab,
foarte mânios, pentru a-l întreba: „Pentru ce au pus
slujitorii tăi foc câmpului meu?” Absalom nu voia nimic mai mult; îşi dorise o
întrevedere şi nu avea scrupule în privinţa felului în care ar
obţine-o. Arderea lanului de orz l-a adus pe Ioab în prezenţa lui şi
scopurile lui Absalom au fost îndeplinite.
Omiţând păcatul faptei, avem aici o
ilustraţie a ceea ce face deseori Dumnezeul nostru plin de har, urmărind
scopul cel mai înţelept şi mai bun. Deseori trimite
după noi, nu pentru câştigul Său, ci pentru al nostru. El vrea să
ne apropie de El, să primim binecuvântare din mâinile Lui; dar noi suntem
nebuni, cu inimi de gheaţă, răi şi nu vrem să venim.
El, ştiind că prin alte mijloace nu vom veni, ne trimite o încercare
serioasă: dă foc lanului nostru de orz; având drept să o
facă, pentru că lanurile noastre de orz sunt cu mult mai mult ale Lui
decât ale noastre. În cazul lui Absalom a fost greşit; în cazul lui
Dumnezeu, El are dreptul să facă ce doreşte cu ceea ce este al
Lui. Ne ia cea mai mare desfătare de care ne-am legat inima, şi apoi venim
să Îl întrebăm: De ce Te lupţi cu mine? De ce mă
loveşti cu nuiaua Ta? Ce am făcut să Te
întărât la mânie? Şi aşa suntem aduşi în prezenţa Lui
Dumnezeu şi primim binecuvântări de o valoare infinit mai mare decât
acele binecuvântări trecătoare pe care Domnul ni le-a luat. Vedeţi,
deci, cum intenţionez să-mi folosesc textul în această dimineaţă.
Ca pastor al unei biserici atât de mari ca aceasta sunt adus permanent în
contact cu toate felurile de suferinţe umane. Întâlnesc frecvent sărăcia
– sărăcie care nu este cauzată de lene sau viciu, ci sărăcie
reală, sărăcia cea mai dureroasă şi mai chinuitoare,
căci îi cercetează pe aceia ce au luptat bine lupta vieţii,
şi s-au zbătut ani întregi, iar acum, la bătrâneţe, de abia
dacă ştiu de unde o să le vină pâinea, cu excepţia
promisiunii „I se va da pâine
şi apa nu-i va lipsi” [Isa. 33:16]. Mesageri vin la mine
uneori la fel de repede cum veneau
Îmi
voi folosi textul, în primul rând cu
referire la credincioşi, iar apoi cu referire la cei
neconvertiţi. Domnul să mă ajute!
1.
Mai
întâi de toate, fraţi şi surori, haideţi să folosim
textul CU REFERIRE
Iubiţii mei fraţi şi surori în Isus
Cristos, nu ne putem aştepta să ocolim necazul. Dacă lanurile de orz ale altora vor scăpa
nearse, al nostru sigur nu va scăpa. Dacă Tatăl nu
foloseşte nuiaua nicăieri altundeva, El cu siguranţă va fi
sever cu adevăraţii copii. Cum a zis Pavel şi cum a pus în
rimă compozitorul:
„Bastarzii pot scăpa de nuia
Afundaţi
în trecătoare plăcere firească
Dar al
Domnului fiu adevărat, născut din nou
Nu trebuie,
nu ar scăpa de ar putea”
Salvatorul Tău ţi-a lăsat o
moştenire îndoită. „În lume veţi avea
necazuri, dar în Mine veţi avea pace.” [Ioan 16:33, parafrazare] Voi vă bucuraţi de pace; dar să nu
vă gândiţi că veţi scăpa de privilegiul de a avea
necazuri. Tot grâul trebuie treierat: şi aria Domnului
mărturiseşte despre greutatea îmblăciului [unealtă
agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină
lungă la capătul căreia este legat un băţ gros mobil
şi mai multe curele cu care se lovesc spicele de cereale sau
păstăile de legume spre a li se scoate boabele – DEX98] la fel ca
oricare alt loc. Aurul trebuie încercat în foc; şi cu adevărat Domnul
are un foc în Sion şi cuptorul Său în Ierusalim.
Dar tu, dragul meu, ai patru mângăieri speciale în toate necazurile tale. În primul rând
ai această dulce reflecţie, că nu este niciun blestem în
crucea ta. Cristos a fost făcut blestem pentru noi, şi noi numim
crucea Lui lemnul blestemat, dar de când Isus a fost atârnat pe el, este cu
adevărat cel mai binecuvântat; şi pot acum să spun despre crucea
suferinţei „binecuvântat este oricine este atârnat pe
ea.” Crucea poate fi foarte grea mai ales când lemnul
este încă verde, iar umerii noştri neobişnuiţi să o poarte; dar amintiţi-vă că, deşi poate cântări o
tonă de durere, ea nu cântăreşte nici măcar un gram de
blestem. Domnul nu-şi pedepseşte niciodată
copiii în sensul justiţiei răzbunătoare: îi
disciplinează ca un tată, dar El nu-şi pedepseşte răscumpăraţii cum face un
judecător cu un criminal. Ar fi fost nedrept să pedepsească
pentru ei şi în locul lor. Cum ar putea oare Domnul să
pedepsească de două ori pentru o singură ofensă? Dacă
Cristos mi-a luat păcatele şi a stat ca înlocuitor pentru mine,
atunci Dumnezeu nu mai este mânios pe mine; se poate ca paharul meu să fie
amar, cu toate acestea, în el nu se găseşte niciun strop de pelin din
mânia Atotputernică. Eu va trebui poate să sufăr, dar
niciodată sub toiagul dreptăţii lictorului [persoană în Roma antică ce însoţea
înalţii demnitari, purtând fasciile ca insignă a slujbei acestora –
n.ed.], ci sub nuiaua
înţelepciunii Părintelui. Oh, creştinule! Cât de plăcut ar
trebui să găseşti acest lucru! A fost un timp când erai sub
convingerea păcatului, când credeai că bucuros ai putrezi într-o temniţă sau ai arde pe rug, numai să scapi de
sentimentul mâniei lui Dumnezeu; ai putea oare acum să devii nerăbdător?
Mânia Domnului este fulgerul care pârjoleşte sufletul; şi acum
că eşti scăpat de groaznicul pericol, nu trebuie să fii copleşit
de câteva averse şi vijelii ce Providenţa le trimite. Un Dumnezeu al
dragostei ne produce durerile: El este la fel de bun când ne disciplinează,
ca atunci când ne mângăie: nu există mai multă mânie în
providenţele dureroase decât în darurile pe care le face. Domnul se
arată necredinţei ca lipsit de bunătate, însă credinţa
vede întotdeauna dragoste în inima Lui. Oh! ce har că Sinaiul a încetat
să fulgere! Doamne, lasă-l pe Isus să spună ce doreşte
atât timp cât Moise este adus la tăcere pe vecie. Loveşte, Doamne,
dacă este voia Ta, acum că ai auzit rugămintea Salvatorului
şi ne-ai justificat sufletele.
În al doilea rând ai un alt motiv de mângâiere, şi anume, că necazurile tale îţi sunt
măsurate de dragostea şi înţelepciunea divină. Iar în ce
priveşte numărul lor, dacă El a rânduit zece, ele niciodată
nu vor fi unsprezece. În ce priveşte greutatea lor, El care a
cântărit munţii în cântar şi dealurile în balanţă, are
grijă să-ţi măsoare necazurile, aşa
că nu vei avea niciun dram mai mult decât consideră înţelepciunea
Sa infinită că este potrivit. Se poate să ţi se pară
că diavolul se năpusteşte asupra ta, dar aminteşte-ţi că
el este întotdeauna un duşman înlănţuit.
Există un pripon pentru fiecare necaz, şi dincolo de el nu poate
vreodată trece. Nebucadneţar poate încălzi cuptorul de şapte
ori mai tare decât de obicei, însă termometrul Domnului măsoară
gradele exacte; şi dincolo de acestea, flacăra nu are putere chiar
dacă o mie de Nebucadneţari s-ar jura, plini de furie, până ar
rămâne fără suflu. Gândeşte-te la tot ce ai de suferit ca
la o hotărâre a înţelepciunii, condusă de iubire, şi te vei
bucura în toate necazurile tale, ştiind că ele îţi vor descoperi bunătatea iubitoare şi înţelepciunea Dumnezeului
tău.
Aveţi şi o a treia consolare, aceea
că, sub greutatea crucii voastre aveţi multe mângâieri speciale.
Există întăritoare pe care Dumnezeu le dă sfinţilor bolnavi
şi pe care nu le pune niciodată pe buzele
celor sănătoşi. Cavernele întunecate nu ţin minerii la
distanţă, dacă ei ştiu că acolo se găsesc
diamante: nu e nevoie să vă fie frică de suferinţă, când
vă amintiţi ce bogăţii aduc ele sufletului vostru. Nu auzi
cântând privighetoarea dacă nu este noapte, şi sunt unele promisiuni ce ne cântă numai în timpul necazului. Vechiul vin bun al împărăţiei este
păstrat numai în pivniţa durerii. Niciodată nu
vei vedea mai clar chipul lui Cristos decât atunci când toţi ceilalţi
îţi întorc spatele. Când vei ajunge într-o asemenea confuzie încât
înţelepciunea umană este în impas, atunci vei vedea limpede şi clar
înţelepciunea lui Dumnezeu. Oh, ce vizite de dragoste face Cristos
poporului Său când aceştia sunt închişi în temniţa necazului lor. Iar apoi Îşi deschide inima faţă de ei şi îi alină aşa
cum o mamă face cu copilul său. Cei cărora Isus le aşterne
patul de culcare dorm dulce. Sfinţii ce suferă sunt, în general,
sfinţii cei mai înfloritori; şi ar face bine să fie aşa,
căci sunt în grija specială a Domnului Isus. Dacă vreţi
să întâlniţi un om ale cărui buze rostesc cuvinte preţioase
[lit. „din ale cărui buze curg perle”], căutaţi pe unul care a fost în ape adânci. Rareori
învăţăm ceva bine, dacă nu suntem loviţi de nuia în
şcoala lui Cristos de Doamna Încercare.
Mlădiţele Domnului datorează mai mult cosorului decât
oricărei alte unelte din grădină; lăstarii nedoriţi strică
în mod regretabil via. Dar chiar în timp ce o purtăm, crucea aduce
alinare; este cruce scumpă, scumpă, toată plină de
trandafiri şi picurând mir frumos mirositor. Rutherford [Samuel Rutherford
(1600?-1661), celebru autor prezbiterian care a avut de suferit din partea
clerului şi autorităţilor şi ale cărui scrieri au fost
foarte apreciate de Spurgeon – n.ed.] nu era sigur uneori ce iubea mai mult, pe
Cristos sau crucea Lui; dar, dragul meu, el a iubit crucea numai de dragul
Domnului său. Sufletele umile găsesc a fi o mare onoare aceea de a fi
socotite demne de a suferi pentru Cristos. Dacă s-ar deschide
vreodată cerul privirilor lungi ale muritorilor, viziunea ar fi pentru cei
ce locuiesc în Patmosul lipsurilor şi necazurilor. Bucuriile din cuptor ard
la fel de fierbinte ca flăcările din cuptor. Sunt dulci foloasele
adversităţii, şi dulci sunt acompaniamentele ei când Domnul este cu poporul Lui.
În bezna grea zglobiul fulger
Strălucind mai mult se joacă
În hăţiş frumoasa floare
Mai mândră şi vioaie-arată.
Aşa, în valea cea mai neagră
Domnul credincios se-arată
Cu preabogate mângăieri
Mă-nvie şi mă întremează.
Dar apoi, –
şi acesta este punctul în care textul
mă aduce, şi ce am spus până acum m-a
îndepărtat de el – voi aveţi această încurajare, că toate
necazurile voastre lucrează spre binele
vostru veşnic, aducându-vă din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Acest
punct îl vom ilustra prin istorisirea de faţă. Dragii mei prieteni în Cristos Isus, Tatăl nostru ceresc
de multe ori trimite după noi, şi noi nu venim. El trimite
după noi ca să practicăm
o credinţă cât mai simplă în El. Am crezut şi prin credinţă am
trecut din moarte la viaţă, dar uneori credinţa noastră se
clatină. Încă nu am ajuns
să avem încrederea pe care Avraam o avea în Dumnezeu; nu ne
lăsăm îngrijorările noastre în seama Lui, ci, asemeni Martei, ne
împovărăm cu prea multe servicii. Avem credinţă pentru promisiunile mai mici, dar de cele mai multe ori ne este
teamă să ne deschidem larg gura, deşi Domnul a promis că o
va umple. Prin urmare, El trimite după noi: „vino copilul meu”, zice, „vino şi ai încredere în Mine. Perdeaua este ruptă,
intră în prezenţa Mea şi apropie-te cu îndrăzneală de
tronul harului Meu. Eu sunt vrednic de încrederea ta deplină, aruncă grijile tale asupra Mea. Ieşi
la lumină şi citeşte-ţi clar titlul. Scutură-te de
praful îngrijorărilor tale şi îmbracă-te cu frumoasa haină
a credinţei.” Dar, vai! Cu toate că suntem
chemaţi cu cuvinte calde de dragoste la practicarea binecuvântată a
acestui har mângâietor, noi nu vrem să venim. Altă dată ne
cheamă la o părtăşie mai strânsă cu El.
Noi stăteam în pragul casei Domnului, iar El ne invită în sala de
mese, să cinăm cu El, dar noi refuzăm această onoare. El
ne-a primit în camerele interioare, dar mai sunt încăperi secrete, ce nu ne
sunt încă deschise; El ne invită să intrăm în ele, dar noi
ne tragem înapoi. Isus tânjeşte să aibă o
părtăşie strânsă cu poporul Lui. Prin acest lucru, El vede „rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Pentru un creştin trebuie să fie o bucurie să fie cu
Cristos, dar şi pentru Isus este o bucurie să fie cu poporul
Său, pentru că este scris: „Şi-a găsit plăcerea
în fiii oamenilor.” [Prov.
8:31, parafrază] Acum, poate unii se gândesc că
dacă Domnul Cristos face semn cu degetul şi ne spune: „Apropie-te şi ai părtăşie cu Mine!” noi vom zbura ca şi
când am avea aripi la picioare; dar în loc să facem astfel, ne croim drum
prin ţărână; avem prea multe treburi; avem prea multe griji
apăsătoare; şi uităm să venim, cu toate
că vocea Preaiubitului este cea care ne cheamă
„Uitaţi de paşii deja făcuţi
Şi înainte să grăbiţi” ?
Eu sunt
convins că, după cum creştinii obişnuiţi experimentează
harul mult mai mult decât profanii, tot aşa există creştini care
experimentează harul mult mai mult decât creştinii
obişnuiţi. Există înălţimi
pe care ochiul obişnuit nu le-a văzut niciodată, darămite să
le cucerească. Oh! Sunt cuiburi
printre stele unde sfinţii lui Dumnezeu trăiesc, şi cu toate acestea,
câţi dintre noi nu ne mulţumim să ne târâm prin ţărână
ca viermii! Dacă am avea har să despicăm norii şi să
ne urcăm în cerul senin şi limpede al părtăşiei cu
Cristos! Nu îl slujim pe Dumnezeu cum ar trebui. Suntem reci ca gheaţa,
când ar trebui să fim ca metalul topit, penetrând orice opoziţie. Suntem
ca Sahara cea pustie, când ar trebui să fim înfloritori ca grădina
Domnului. Îi dăm Domnului câţiva penny [echivalenul
unui ban, 100 de penny valorează o liră], când El merită lira; mai mult, El
merită ca sângele inimii noastre să fie angajat în slujirea bisericii
Lui şi a Adevărului Său. Oh! Îl iubim aşa puţin pe
scumpul nostru Domn Isus; nedemni de ai fi slujitori, cu atât mai puţin de
a-i fi mirese. Dacă ne-ar fi pus să fim ajutor la
bucătărie, mi-e
teamă că abia ne-am putea achita de datorie; şi cu toate acestea
ne-a înălţat să fim os din oasele Lui şi carne din carnea
Lui, căsătoriţi cu El printr-un legământ glorios de
căsătorie. Of, fraţilor! Dumnezeu ne cheamă adesea la grade
mai ridicate de pietate şi totuşi, noi nu venim!
Dar cum se face că lăsăm ca Domnul să
ne cheme de atâtea ori, iar noi nu venim? Lasă-ţi inima
să dea răspunsul, într-o mărturisire umilă a păcatelor
tale. Oh, fraţilor, nu ne-am gândit niciodată că vom ajunge atât
de rău cum suntem acum. Dacă un înger ne-ar fi spus că vom fi
atât de indiferenţi faţă de Cristos, i-am fi spus cum i-a spus Hazael
lui Elisei: „Dar ce este
servitorul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de
mari?” [2 Împ. 8:13] Dacă vreunul
dintre noi ne-am fi văzut propria istorie scrisă de pana unui profet,
am fi spus: „Nu, nu se poate. Dacă Domnul Cristos
mă iartă, trebuie să-L iubesc; dacă a găsit cu cale
să mă înfrăţească cu El, trebuie să-L slujesc; dacă
sunt beneficiarul unor îndurări atât de splendide, trebuie să fac
ceva pe măsura bunătăţii Lui.” Şi totuşi,
până acum am fost nerecunoscători, necredincioşi, şi chiar
am refuzat să-I ascultăm chemarea, sau să venim la rugămintea
Lui. El a zis: „Caută faţa Mea!” dar inima noastră
nu a zis: „Da, Doamne faţa Ta o voi căuta.” Şi din această
cauză, pentru că nu vrem să ascultăm chemarea blândă a
Domnului, vine necazul, la fel cum a venit focul în lanul de orz al lui Ioab
pentru că nu a răspuns chemării tânărului prinţ.
Necazul vine în multe forme. Este prea puţin important în ce formă
vine, atât timp cât îşi atinge ţelul de a ne face să
ascultăm chemarea divină.
Unii creştini suferă necazul sub forma bolii, târăsc după ei toată viaţa un trup bolnav, sau sunt dintr-o
dată aruncaţi pe patul de boală şi se întorc de pe o parte
pe alta, ziua şi noaptea, în durere şi extenuare. Acesta este
medicamentul Domnului; şi când copiilor Domnului le este administrat,
să nu creadă că le este dat pentru a-i omorî, ci pentru a-i
vindeca. Multe dintre medicamentele prescrise de medic îl fac pe om să se
simtă şi mai rău pentru o perioadă: se simte mai rău
cu ele decât fără ele; dar dacă este un doctor dibaci,
ştie că starea aceasta se datorează medicamentului; nu este
deloc alarmat de durerea pacientului său, şi se aşteaptă ca
toate acestea să lucreze spre bine şi să vâneze, cum s-ar spune,
boala originală. Când Domnul ne trimite boli dureroase, poate pentru un
timp acestea agravează şi mai mult neputinţele noastre
spirituale anterioare; pentru că boala provoacă deseori nerăbdare şi cârteli împotriva lui Dumnezeu, dar la
timpul potrivit duhurile noastre mândre vor fi frânte şi vom implora
milă. După cum pila îndepărtează rugina, aşa
îndepărtează şi boala apatia de pe inima noastră. Diamantul
este tăiat de multe ori, dar cu fiecare tăietură valoarea-i
creşte; la fel se întâmplă şi cu credinciosul când este cercetat
de Dumnezeu. Am auzit spunându-se despre mulţi pastori că
predică cel mai bine după boală, aşa încât auditoriul abia a mai regretat toate durerile pe care aceştia le-au
avut, când au realizat cât de savuroase şi pline de măduvă au
fost cuvintele lor. Frate, dacă nu vei veni
Pierderile, de asemenea, sunt frecvent mijloacele pe
care Domnul le foloseşte ca să aducă acasă oaia
rătăcitoare, precum câinii răi care hăituiesc
oile aducându-le înapoi la păstor.
Nu se pot îmblânzi leii dacă sunt bine hrăniţi; trebuie
să li se slăbească puterea, iar stomacul lor trebuie să
simtă puţin lipsa şi apoi se vor supune mâinii
îmblânzitorului: şi am văzut deseori creştinul forţat
să se supună voinţei Domnului prin împuţinarea pâinii şi prin muncă
multă. Când se îmbogăţesc şi numărul bunurilor lor
creşte, mulţi credincioşi mărturisitori îşi
poartă nasul mult prea sus şi vorbesc într-un mod mult prea
lăudăros. Ca David, ei se laudă „muntele meu este tare; nu se va clătina niciodată” [parafrazare Ps. 30:6-7]. Când
creştinul se îmbogăţeşte, are
reputaţie bună, este sănătos, are o familie fericită,
el îi permite prea des Doamnei Siguranţă Carnală să se
ospăteze la masa lui. Dacă el este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu,
pentru el se pregăteşte o nuia. Aşteaptă puţin şi
poate va fi să îi vezi toată bogăţia cum se risipeşte
precum un vis. Priveşte cum se pierde o parte din pământurile sale – şi ce repede acrii [acrul, unitate de
măsură pentru suprafeţe, echivalează cu
Pierderile
persoanelor dragi, de
asemenea – ah! ce lovituri tăioase de nuia mai primim de la acestea,
fraţilor! Ştim cum Domnul le sfinţeşte spre aducerea
poporului Său lângă El. Cât ar trebui să ne bucurăm,
ştiind că Însuşi Domnul Cristos a avut parte odată de jale
la fel ca noi. Tacitus ne spune că inelul de chihlimbar era considerat
fără valoare printre romani până când împăratul a început
să poarte unul, iar apoi imediat inelul de chihlimbar a început să
fie foarte apreciat. Pierderile unor persoane dragi pot fi privite ca
nişte lucruri foarte triste; dar când ne amintim că Isus şi-a
plâns prietenul, pe Lazăr, de acum înainte ele sunt bijuterii alese
şi haruri speciale de
Încercările
din familia ta sau cu copiii
tăi sunt o altă formă de ardere a lanului de orz. Nu ştiu
fraţilor, însă cred că o cruce vie este mult mai greu de dus
decât una moartă. Ştiu pe câţiva dintre voi care nu v-aţi
pierdut copiii: aş fi putut dori să-i fi pierdut, căci nu au
trăit decât pentru a vă aduce durere şi întristare. Vai, tinere!
ar fi fost mai bine ca mama ta să te fi văzut pierind la naştere
decât să fi trăit ca să dezonorezi numele tatălui tău.
Vai, tu, omule! Ar fi fost mai bine pentru tine să şerpuiască cortegiul
pe străzi, ducându-ţi cadavrul spre mormânt decât să
trăieşti blasfemiind pe Dumnezeul mamei tale şi să râzi de
cartea care este comoara ei. Ar fi fost mai bine pentru tine să nu te fi
născut niciodată, şi ar fi fost mai bine şi pentru părinţii
tăi. Ah! dragi prieteni, dar chiar şi aceste lucruri sunt menite
să ne apropie mai mult de Cristos. Nu trebuie să facem idoli din
copiii noştri; şi să nu îndrăznim să facem aşa, mai
ales că vedem cât de clar Domnul ne arată că, la fel ca noi,
sunt prin natură copii ai mâniei. Mai ascuţit decât colţul
viperei este un copil nerecunoscător; dar în mâna lui Dumnezeu veninul este preschimbat în medicament. Păsările
Domnului uneori rămân în iarbă, în cuiburile lor; dar El le umple cuibul
cu spini, iar ele zboară spre înălţimi şi cântă precum
o ciocârlie în timp ce se înalţă spre cer. Trebuie să
priveşti aceste necazuri din familie ca invitaţii făcute de Dumnezeu
– o dulce constrângere care să te facă să cauţi faţa
Sa. Mulţi sunt încercaţi în alt mod, care poate este la fel de dur ca
oricare altul, printr-o depresie
adâncă a duhului. Ei sunt întotdeauna melancolici; nici ei nu
ştiu de ce. Pentru ei noaptea este
lipsită de stele şi ziua de lumina soarelui: melancolia a pus
stăpânire pe ei; dar chiar şi acesta este deseori un mijloc de a-i
ţine mai aproape de Domnul decât ar fi în alte feluri. Ştiţi
că unora dintre plantele noastre englezeşti le plac mult locurile
umede, umbroase de sub copaci, iar dacă soarele ar străluci direct pe
ele, ar muri. Poate există şi minţi de acelaşi fel. Prea
multe dulciuri îmbolnăvesc copiii, dar băutura amară [bitterul] este
tonic bun. Tenurile delicate au nevoie de voal ca soarele să nu privească
prea grozav asupra lor; este posibil ca aceşti jelitori să aibă
nevoie de voalul întristării. Este bine că au fost loviţi, chiar
cu această grea depresie a duhului, pentru că sunt ţinuţi
aproape de Domnul. Apoi, mai este o altă suferinţă, ascunderea feţei Domnului, cât de
greu de îndurat, dar cât de benefică! Dacă nu vom sta aproape de
Domnul, El Îşi va ascunde faţa în mod sigur.
Cu siguranţă aţi văzut o mamă la plimbare cu
copilaşul ei care tocmai a învăţat să meargă în
picioare; şi pe stradă micuţul aleargă când la dreapta,
când la stânga, aşa că mămica se ascunde pentru o clipă;
iar copilul se uită în jur şi începe să plângă, iar mama se
arată. Care este efectul? nu mai fuge acum de lângă mama lui: o va
ţine cu singuranţă de mână. Aşa că atunci când ne
rătăcim de Dumnezeu, El îşi ascunde faţa, şi apoi, din
moment ce Îl iubim, începem să plângem după El; şi când Îşi
arată din nou faţa, ne agăţăm de El cu mult mai
multă dragoste. Aşa Îi face Domnului plăcere să ne
binecuvânteze necazurile.
Acum, creştinule, ce vreau să spun cu toate
acestea? Doar atât. Te afli acum în vreun necaz acut? Atunci mă rog
să te duci
Tot ce-ntâlnesc, găsesc, m-ajută
Pe calea spre
cereasca bucurie
Pe care,
chiar de-acum am încercări
Tristeţe
niciodată ele nu-mi vor mai aduce.
Binecuvântat
cu bogăţii de slavă
Calea
uitării nicicând n-o voi fi dat
Căci m-a condus, prin bucurii
şi lacrimi
II. Câteva cuvinte – şi fie ca Dumnezeu
să le umple de putere – către PĂCĂTOS, vor forma partea
secundă a discursului. Domnul a trimis şi după tine. O, tu, om neconvertit! Dumnezeu a trimis deseori
după tine. De mult, în copilărie, rugăciunile mamei tale au căutat
să te câştige pentru dragostea Salvatorului, şi primele sfaturi
ale tatălui tău evlavios au fost ca ochiurile unui năvod în care
se dorea să fi fost prins; însă le-ai rupt toate şi ai
trăit îndepărtându-ne prin păcate de amintirile timpurii şi
de promisiunile copilăriei. De atunci încoace, ai fost de multe ori chemat
prin predicare. Predicile noastre nu au nimerit întotdeauna departe de
ţintă, ba câteodată o lovitură fierbinte a pătruns
arzând până în conştiinta ta şi te-a făcut să tremuri;
dar, vai, tremuratul a cedat locul vechilor tale păcate. Până acum ai
fost chemat, dar ai refuzat. Mâinile pline de milă au fost întinse,
însă tu nu le-ai luat în seamă. Ai avut şi chemări din
Biblia ta, din alte cărţi religioase, de la prieteni creştini.
Zelul sfânt nu este stins de tot şi se arată prin faptul
că-ţi poartă de grijă. Tinere, colegul de muncă ţi-a vorbit uneori, tânără, prietena
ta a plâns pentru tine. Sunt unii dintre voi, acum de
faţă, care aţi fost chemaţi de cele mai iubitoare voci la
orele noastre de studiu. Atât în şcoala duminicală, cât şi în
orele de caticheză sunt bărbaţi şi femei cu o dragoste adâncă
pentru sufletele încredinţate lor – inimi calde, ochi ce
lăcrimează – şi au plâns pentru tine ca să vii
Ei bine, dacă aceste mijloace blânde nu vor
avea efect, Dumnezeu poate să folosească alţi factori. Poate
că deja i-a încercat. Dacă nu – şi dacă El a intenţionat
prin decret divin mântuirea ta veşnică – El va folosi mijloace mai
dure, la fel de sigur precum faptul că eşti viu acum; şi
dacă un cuvânt nu va fi suficient, el va folosi o lovitură, cu toate
că Îi place să încerce mai întâi puterea cuvântului. Şi tu,
ascultătorul meu neconvertit şi nemântuit, ai avut încercările
tale. Şi tu plângi la fel ca şi creştinii. Poate nu plângi datorită
păcatului, dar cu siguranţă că păcatul te va face
să plângi. Poate că îţi repugnă pocăinţa din
cauza întristării pe care o produce, dar de suferinţă nu vei
scăpa, chiar de vei scăpa de pocăinţă. Şi tu ai
avut bolile tale. Îţi mai aminteşti când în noapte
liniştită auzeai ceasul ticăind, te gândeai că ticăie ultimele
tale minute care îţi prevesteau damnarea? Îţi aminteşti acele
zile epuizante când te întorceai de pe o parte pe alta, schimbând doar locul,
fără să scapi de durere? Omule, poţi să-ţi aduci
aminte de juruinţele pe care ai trăit doar să le încalci şi
promisiunile prin care l-ai minţit pe Dumnezeul veşnic? Atunci
Sabatul va fi desfătarea ta, aşa ai zis, dacă ai fi cruţat,
iar casa Domnului şi poporul Lui îţi vor fi dragi, şi vei
căuta faţa Lui. Dar nu ai făcut aşa: ţi-ai călcat
legământul şi ai dispreţuit promisiunea făcută lui
Dumnezeu. Sau ce să fie, ai avut pierderi în afaceri? Ai început
viaţa bine şi cu speranţă, însă
nimic nu a prosperat în mâinile tale. Nu îmi pare rău pentru asta;
pentru că îmi aduc aminte că cel rău este acela care se întindea
ca un copac verde şi despre cei lepădaţi este scris: „Nimic nu îi tulbură până la
moarte şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de
suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi
oameni” [Ps. 73:4-5]. Dar eu
mă bucur că voi sunteţi loviţi. Mai bine să vă
văd biciuiţi pe drumul spre cer, decât mergând în şaretă
spre iad. Fără îndoială că mulţi, precum Agag, merg cu
graţie spre locul măcelăririi lor, în timp ce alţii merg
chinuindu-se spre gloria eternă. Aţi avut pierderi, dar ce pot fi
acestea dacă nu mesageri duri ai lui Dumnezeu trimişi să îţi spună că nu există nimic în
afară de cer pentru care merită să trăieşti, să
te înţarce de la pieptul pământului şi să te facă
să cauţi ceva mult mai substanţial decât îţi pot oferi bogăţiile
lumeşti? Şi tu ai pierdut prieteni; pot să vă amintesc de acele
morminte ale căror brazde au fost aşa de recent întoarse? Pot să
vă amintesc de copii buni şi frumoşi în ochii voştri ce
v-au fost luaţi în ciuda lacrimilor voastre? Să vă amintesc de părintele
ce doarme în Isus? De o soră dulce care s-a ofilit, asemeni unui crin, având
de mică tuberculoză? Să vă aduc aminte toate aceste
lucruri? Nu aş vrea să vă deschid din nou rănile, dar este
spre binele vostru să vă fac să ascultaţi vocea lor
solemnă, pentru că ele spun: „Vino
Ei bine, şi acum ce urmează? Dacă Dumnezeu
i-a trimis, îi asculţi? Dragul
meu ascultător, dacă Dumnezeu i-a trimis, i-ai ascultat? Pentru unii
dintre voi am ajuns aproape să disper. Dumnezeu vă poate salva, dar
nu vă pot spune cum o va face. Cu siguranţă că nu pare
să binecuvânteze Cuvântul. Ai fost chemat şi rugat fierbinte; te-am
implorat dimineaţa şi seara. Inimile noaste au tânjit cu
tandreţe după tine, dar până acum au făcut-o în zadar. Dumnezeu
ştie că am tot lovit în granit cu ciocanul, dar încă nu a cedat.
Am lovit cremenea, dar nu s-a spart.
Unii dintre voi aproape fărâmaţi fierul plugului, sunteţi
asemenea pietre că trecerea plugului peste voi pare a fi în zadar. Cât
despre necaz, nu cred că vă aduce vreun bine; căci dacă
veţi fi loviţi din nou, vă veţi răzvrăti din ce
în ce mai mult. Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de
moarte [Is. 1:5] Ai fost lovit aşa încât din cap până în picioare eşti
plin de răni, vânătăi şi locuri supurante. Eşti
sărac – poate beţia te-a adus aici; ţi-ai pierdut soţia –
poate cruzimea ta a contribuit la moartea ei; ţi-ai pierdut copiii şi
ai ajuns falit, fără nici un prieten, cerşetor neajutorat, şi
totuşi nu te întorci
Alţii dintre voi nu aţi suferit toate
acestea în trecut, dar suferiţi în prezent o parte din ele. Şi
dă-mi voie să te implor, prin mila lui Dumnezeu şi prin sângelui
Domnului nostru Isus Cristos, să nu Îl sfidezi pe cel ce îţi
vorbeşte. Dumnezeu nu Îşi va trimite mesagerii la nesfârşit. După
ce a muncit cu tine o vreme, te va lăsa în blestem. Îndelunga răbdare
nu ţine pentru totdeauna. Mila îşi are timpul ei. Iată, Regele ridică steagul alb al
mângâierii astăzi, şi te invită să vii
Unde se
doreşte să se ajungă cu toate acestea? Eu vreau să ajung
aici: Dacă un cuvânt al
meu te-ar putea face să vii la Împărat în această dimineaţă
– ştiu că se va întâmpla numai dacă Dumnezeu Duhul Sfânt te constrânge
să o faci, prin puterea Lui irezistibilă; dar dacă El îl va
binecuvânta, mă voi bucura precum unul care găseşte o mare
comoară. De ce te
împotriveşti lui Dumnezeu? Dacă Domnul a intenţionat mântuirea
ta veşnică, împotrivirea ta va fi în van. Şi cât de vexat vei fi
în anii ce vor urma, când te vei gândi că te-ai împotrivit atât de mult
timp! De ce te împotriveşti? Berbecele lui Dumnezeu este prea puternic
pentru zidurile prejudecăţii tale: le va face să se
prăbuşească. De ce te împotriveşti Dumnezeului tău,
care te-a iubit cu o dragoste veşnică şi care te-a
răscumpărat prin sângele lui Cristos? De ce te împotriveşti Lui,
care vrea să facă robia roabă, şi să facă din
tine copilul Lui plin de bucurie? Of! zice unul „dacă aş crede că există o asemenea milă, aş ceda.” Dacă tu crezi în Domnul Isus Cristos, aceasta va fi o dovadă
că o aşa îndurare este rânduită pentru tine. Fie ca Duhul
Domnului să-ţi dea putere, ţie, păcătosule, să vii
aşa cum eşti şi să-ţi pui încrederea în
Cristos! Dacă vei face astfel, atunci e sigur că numele tău este
scris în Cartea Vieţii Mielului, că ai fost ales de
Dumnezeu şi eşti de preţ înaintea Lui, şi capul tău este
unul din acelea pe care coroana nemuririi va străluci pentru totdeauna. Oh,
de te-ai încrede în Cristos! Bucuria şi pacea pe care le-ai avea în
prezent valorează lumi întregi; oh, dar gloria, copleşitoarea glorie
ce în lumile viitoare va aparţine acelora ce s-au încrezut în Cristos! Fie
ca în dimineaţa aceasta, Dumnezeu să facă să vă
puneţi sufletele la picioarele lucrării desăvârşite a lui
Isus. Sângele Lui poate curăţi; neprihănirea Lui poate acoperi;
frumuseţea Lui poate împodobi; rugăciunea Lui poate păstra; venirea
Lui va glorifica; cerul Său te va binecuvânta. Încrede-te în El! Dumnezeu să te ajute să te încrezi în El;
şi a Lui va fi slava acum şi în veci de veci. Amin şi amin.