MIŞCAREA ECUMENICĂ
Sau
Unitatea
trupului mistic al lui Cristos
De Raul
Enyedi
Aspecte introductive
EZVOLTAREA TEHNOLOGICĂ şi
ştiinţifică demarată spre sfârşitul secolului al
XIX-lea a adus cu sine o secularizare crescândă a lumii. Religia
părea să bată în retragere, ajungând chiar sub asediul
ateismului. Mulţi vedeau în aceasta moartea omului religios.
Însă religia a
supravieţuit, şi, dacă unii îi profeţeau sfârşitul,
André Malraux îi prevestea victoria, prin cuvintele devenite acum celebre: „secolul
XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Iar forma în care religia avea să
învingă părea să se contureze chiar în mijlocul acestui „câmp de
luptă”. Dar ce se petrecea oare în sânul lumii religioase în tot acest
timp?
Tabloul religios al secolului
XX a fost marcat în primul rând de noul curent apărut în cadrul
creştinismului: ecumenismul. Dacă la începuturile sale a fost doar o
mişcare nesemnificativă şi neluată în seamă de
mulţi, aceasta s-a transformat în curând într-o forţă ce se
impunea din ce în ce mai mult, devenind în cele din urmă principala
mişcare a lumii creştine.
Termenul de ecumenism care
desemnează această mişcare religioasă provine din cuvântul
grecesc oikoumene, însemnând „lume”, „pământ”,
„întreaga parte locuibilă a pământului”. Astfel, cuvântul indică
scopul principal al mişcării, anume, o singură biserică pe
întreg pământul, universală şi vizibil unită, slujind la
convertirea lumii. Ecumenismul este o încercare de a ajunge la unitate şi
reunificare eclesiastică, prin intermediul unor doctrine, metode şi
activităţi specifice.
Trăsăturile care
caracterizează ecumenismul sunt dialogul, deschiderea pentru comunicare în
vederea ajungerii la o înţelegere, parteneriatul şi colaborarea. Spre
deosebire de „deschiderile spre dialog” ale denominaţiilor de dinaintea
lor, care aveau loc nu pentru a ajunge la o soluţie comună, ci pentru
a dovedi partea opusă ca greşită, această mişcare
oferă un „spaţiu ecumenic” de discuţii şi tratative tocmai
în vederea ajungerii la puncte comune.
Mişcarea ecumenică
este o noutate în istoria creştinismului. Ecumenismul modern, organizat,
îşi are originile în două întruniri inter-denominaţionale. Prima
dintre ele a avut loc la Londra, în August, 1846, unde 800 de
reprezentaţi ai principalelor denominaţii protestante din 10
ţări diferite s-au întrunit pentru a lansa „ceva nou în istoria bisericii, o organizaţie distinctă
care să exprime unitatea între indivizi creştini aparţinând unor
biserici diferite”.[1] Această întrunire a
pus bazele a ceea ce acum se numeşte Alianţa Evanghelică
Mondială.
A doua întâlnire a avut loc la
Edinburgh, în
anul 1910, aceasta fiind o conferinţă în care diferite biserici
protestante au discutat despre posibilitatea eficientizării lucrării
de misiune în lumea ne-creştină şi promovării unei legături
inter-confesionale mai strânse. Aici s-au pus pus bazele a ceea ce în 1948
devine Consiliul Mondial al Bisericilor.
Baza doctrinară a acestor
conferinţe ecumenice era învăţătura postmilenistă,
conform căreia creştinii trebuiau să convertească lumea
înainte de revenirea lui Cristos.
Din acel moment, ecumenismul a
progresat într-un mod incredibil, devenind cel mai popular curent al creştinismului
modern, cerând un răspuns tuturor denominaţiilor. Cel mai important răspuns
a venit din partea Bisericii Catolice care, în cadrul Conciliului Vatican II,
răspunde afirmativ, deşi ambiguu, mişcării ecumenice
protestante.
Condiţia religioasă
a lumii creştine, caracterizată printr-un progres al eforturilor
misionare, dorinţa de expansiune a frontierelor creştinismului,
oboseala datorată secolelor de confruntări denominaţionale,
atitudinea învechită a denominaţiilor tradiţionale în raport cu
noile confruntări pe care o lume în rapidă schimbare le aducea cu sine,
particularităţile denominaţionale tot mai şterse,
apariţia a noi grupări şi curente în cadrul creştinismului,
în special curentul penticostal şi mai târziu carismatic… toate acestea au
contribuit la apropierea confesiunilor una de alta, la stabilirea de
legături şi începerea unor discuţii care aveau să se
înmulţească şi să se întărească în anii care
aveau să urmeze.
Condiţia socială a
lumii (rasismul, încălcarea drepturilor omului), condiţia politică
(apariţia unor regimuri dictatoriale, totalitare) şi cea economică
(sărăcia extremă, efectele negative ale globalizării) au
generat situaţii care necesitau un răspuns din partea creştinismului.
Aceştia au fost
principalii factori care au alcătuit decorul scenei religioase mondiale pe
care avea să îşi înceapă prestaţia mişcarea
ecumenică.
Cea mai cunoscută organizaţie
ecumenică, având în acelaşi timp şi cea mai largă
deschidere, este Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie compusă
din Biserici Protestante şi Ortodoxe, care colaborează îndeaproape cu
Biserica Romano-Catolică. Pe lângă aceasta, există numeroase
alte organizaţii ecumenice, mai mult sau mai puţin deschise spre
dialog.
Pentru ca ecumenismul să
aibă succes, trebuie ca toate părţile componente să fie
aduse împreună şi păstrate astfel, funcţionând ca un
întreg, ca un organism; deşi fiecare celulă – biserică
locală, în cazul nostru – funcţionează individual, totuşi,
lucrarea sa are în vedere scopul întregului organism.
Aşadar, pentru un
ecumenism real, trebuie ca între părţi să existe o armonie
suficientă încât să se poată realiza obiectivul propus. Aceasta
se face prin intermediul a patru elemente esenţiale:
1. Scopuri comune
2. Activităţi comune
3. Doctrină comună
4. Un aparat legislativ, executiv şi
administrativ care să asigure implementarea punctelor de mai sus la toate
nivelurile, de la forurile internaţionale la membrul de rând al unei
biserici locale.
Deoarece aceste patru puncte
necesită o atenţie specială, vom încerca să le
analizăm pe rând.
Scopuri comune
Dintre toate lucrurile care ar
putea face ecumenismul imposibil, lipsa unui scop comun ar fi primul dintre
ele. Acesta este liantul care ţine împreună bisericile, cu atât mai
mult cu cât doctrina variată, comună doar în punctele principale, nu
este destul de puternică pentru a aduce şi păstra împreună
aceste biserici ecumenice.
Este esenţial ca scopul
principal să fie scopul particular al fiecărui membru al
mişcării, urmărit chiar fără existenţa unei
astfel de organizaţii.
Scopul invocat ar fi ducerea
Evangheliei până la marginile pământului, împărtăşirea
veştii bune a creştinismului cu fiecare locuitor al planetei. Acesta
este ţelul şi idealul fiecărui creştin, al fiecărei
biserici şi al fiecărei
denominaţii creştine. Idealul însă nu a fost niciodată
atins, şi, chiar cu mijloacele media de acum, încă nu poate fi atins.
Deşi este momentan imposibil, idealul se poate realiza daca toţi
creştinii de pretutindeni ar lucra împreună la nivel local, zonal,
naţional, internaţional şi chiar mondial. Deci o
organizaţie mondială ecumenică ar înlesni eforturile
individuale, ar face lucrarea de misiune mai eficientă şi ar spori şansele
de reuşită.
Bineînţeles, alături
de scopul principal, există şi alte obiective pe care mişcarea
ecumenică le are în vedere. Printre ele s-ar număra lupta pentru respectarea
drepturilor omului, a copilului, a femeii; militarea pentru încetarea
discriminărilor etnice sau rasiale; a violenţei şi a
conflictelor militare precum şi asigurarea ajutoarelor umanitare. Toate acestea
sunt şi obiectivele locale sau denominaţionale ale diferitelor
organizaţii membre. Slogane ca: iubire, părtăşie,
închinare, laudă, unitate, echitate, dreptate, dialog, se găsesc în
vocabularul oricărui membru sau simpatizant al acestei mişcări.
Scopul suprem pe care
ecumenismul îl propune creştinilor este acela de a fi „una în Cristos”. Se
spune că toţi cei ce fac parte din biserica universală invizibilă
trebuie să fie una, invocându-se cuvintele Domnului din Ioan 17:21, „Mă rog ca toţi să fie una,
cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei
să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis.” Unitatea în trupul mistic este absolut necesară pentru „convertirea
lumii”, afirmă promotorii ecumenismului.
Iată cum vede Consiliul
Mondial al Bisericilor această unitate şi rolul ei: „bisericile împreună slujind o lume în nevoie”.[2]
În continuare se afirmă: „După secole de diviziune, bisericile recunosc din nou că sunt una în Cristos. În cadrul
părtăşiei ecumenice, ei mărturisesc împreună, lucrează împotriva injustiţiei şi
caută să învingă diferenţele lor istorice şi
teologice”.[3]
Aşadar, ecumenismul propune
ca scop final al său un creştinism unit, care luptă pentru
câştigarea lumii pentru Cristos.
Activităţi comune
Dar, pentru a nu rămâne doar
la discuţii teoretice, trebuie să se găsească
modalităţi de punere în practică a scopurilor enumerate mai sus,
ceea ce ne duce la cel de-al doilea punct din programul de ecumenizare a
creştinismului: Activităţi comune.
Fără îndoială
că numai lucrând împreună cu vecinul, intrând în vorbă cu el,
dialogând, ajungem să ne cunoaştem mai bine. Întotdeauna suntem mai
legaţi de o persoană pe care o cunoaştem, oricât de puţin,
decât de un străin. Tot aşa, organizaţiile ajung să lege
contacte trainice prin intermediul unor activităţi şi dialoguri comune
inter-denominaţionale. Papa Ioan Paul II spunea: „Cu cât ne întrunim mai
mult şi ne iubim mai mult unul pe celălalt, mărturisind bucuria
care ne uneşte, cu atât va fi mai puţin grea calea dinaintea
noastră.”[4]
Aceste activităţi
trebuie să existe la toate nivelurile. Se organizează congrese
şi conferinţe la care participă liderii religioşi
naţionali sau internaţionali ai mai multor denominaţii. Astfel de
congrese se pot încheia cu o masă Agape, cu împărtăşirea la Cina Domnului sau chiar cu ritualul spălării
picioarelor. Seminarii sau cursuri pe diferite teme, având ca invitaţi
profesori cu renume, din confesiuni diferite, sunt de asemenea utile pentru
educarea viitorilor lucrători.
Mass-media este folosită pentru
a promova ecumenismul, prin emisiuni radio sau TV[5]
în care apar figuri cunoscute din culte
diferite care stau la masa dialogului, discutând amiabil subiecte comune
tuturor; diferite publicaţii, articole în ziare, site-uri de internet,
materiale audio-video – toate acestea sunt folosite pentru a îndemna la
atitudine şi acţiune comună.
Un rol însemnat îl au
organizaţiile inter-denominaţionale cu profil social şi de
caritate, de felul azilelor de bătrâni, orfelinatelor, cantinelor pentru
săraci, şcolilor, grădiniţelor, clinicilor şi
spitalelor.
Dar importanţa
crucială o au manifestările ecumenice în care sunt implicaţi
membrii obişnuiţi. Dacă aici se eşuează, toate
celelalte activităţi menţionate mai sus sunt lipsite de orice
rezultat ecumenic şi însemnătate.
Membrii obişnuiţi
reprezintă majoritatea covârşitoare a tuturor denominaţiilor,
iar dacă deciziile luate la vârful piramidei nu îşi găsesc
împlinirea la baza ei, acestea sunt ca inexistente, fiindcă acest nivel
reprezintă oglinda reală a sistemului ecumenic, reflectând
adevărata sa stare şi eficienţă.
Astfel, marşurile care îi
reunesc pe creştini, cum ar fi Marşul Învierii,[6]
alături de alte manifestări de acest gen (concerte religioase,
cruciade evanghelistice şi programe religioase comune, în locaţii de
obicei neutre) îşi aduc aportul important în sădirea unei atitudini
ecumenice în inimile participanţilor, în sânul bisericilor lor şi în
comunitatea din care fac parte.
Dar unul din cele mai
eficiente instrumente prin care se poate realiza o unitate mentală sau
spirituală la nivel naţional, internaţional, şi chiar
mondial, este rugăciunea – un timp definit, în care toţi
credincioşii, din toată lumea, se roagă pentru acelaşi
lucru. Şi astfel ajungem
la ceea ce se numeşte „Săptămâna
mondială de rugăciune”. Aceasta îi aduce pe toţi
participanţii, din întreaga lume, împreună, legându-i spiritual.
Săptămâna de rugăciune este
anuală, dar datele calendaristice în care este ţinută pot diferi
de la o zonă la alta. Subiectul, textele biblice şi îndemnurile la
rugăciune sunt şi ele date, astfel încât unitatea tuturor
participanţilor să fie una şi mai deplină.
Ca proiect, rugăciunea
pentru unitatea creştinilor la care să participe mai multe denominaţii,
a existat încă din secolul al XVIII –lea şi s-a dezvoltat tot mai
mult în secolul al XIX -lea şi în primele decade ale secolului XX. Ideile
au plecat fie de la protestanţi cu tendinţe penticostale, fie de la
romano-catolici.
Ideea de
săptămână mondială de rugăciune aparţine abatelui
francez Paul Couturier, care, în 1935, propune „Săptămâna universală de rugăciune pentru unitate
creştină”. Anul 1964 aduce cu sine două evenimente extrem de
importante în evoluţia săptămânii de rugăciune. Primul are
loc la Ierusalim, unde Papa Paul VI se roagă
împreună cu Patriarhul ortodox al Constantinopolului, Athenagoras I, ca
„toţi să fie una” (Ioan 17:21).[7]
Al doilea se petrece la Roma, unde Decretul
despre Ecumenism al Conciliului Vatican II subliniază că
rugăciunea este sufletul mişcării ecumenice şi
încurajează ţinerea săptămânii de rugăciune. În anul
1965, Comisia pentru credinţă
şi ordine a Consiliului Mondial al Bisericilor şi Secretariatul pentru promovarea
unităţii creştine (cunoscut acum drept Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştine)
din partea Bisericii Romano-Catolice încep pregătirea oficială
comună a materialului pentru Săptămâna de rugăciune,
material folosit pentru prima dată oficial în anul 1968.[8] De atunci, aceste materiale au o utilizare
tot mai largă, fiind folosite în prezent de aproximativ 550 milioane de
creştini ecumenici.
Deşi alte
organizaţii ecumenice folosesc alte date sau alte materiale, ideile
şi practica provin din sursa citată mai sus.
Un pas dincolo de limitele
creştinismului sau a dialogului cu religiile monoteiste, în vederea
colaborării inter-religioase, a fost făcut de Papa Ioan Paul II, care
a chemat toate denominaţiile creştine şi religiile lumii să
se întrunească pentru a se ruga împreună pentru pace. Evenimentul s-a
realizat pentru întâia dată în 27 octombrie 1986 în oraşul Assisi,
Italia. Acolo, sub prezidiul papei, s-au adunat reprezentanţi ai
principalelor confesiuni creştine, alături de evrei, musulmani,
hinduşi, budişti, indieni americani, etc., rugându-se fiecare la
dumnezeul său, în felul său caracteristic, pentru pacea lumii.
Urmând „spiritul Assisi”,
după cum l-a numit papa Ioan Paul II, aceste întruniri de rugăciune
au continuat în fiecare an, în locaţii diferite, în anul 1998 evenimentul
având loc la Bucureşti.[9]
Această
controversată chemare la rugăciune a deschis o uşă pentru
dialogul inter-religios la care sunt invitate şi religiile politeiste
şi animiste, dând o nouă dimensiune dialogului ecumenic, prin
apropierea marilor religii ale lumii una de cealaltă.
Alte activităţi
comune de o importanţă deosebită pentru mişcarea
ecumenică sunt sărbătorile religioase. În jurul acestora s-au
dezvoltat ceremonii complexe, tradiţii şi diferite alte obiceiuri
care au dus la un adevărat „spirit” al acestor sărbători, de o
puternică încărcătură emoţională pentru
participanţi. Principalele sărbători ecumenice sunt
Crăciunul, Botezul lui Isus, Floriile, Paştele, Rusaliile,
Înălţarea lui Isus. Datele acestor sărbători sunt fixate de
Biserica Romano-Catolică şi de Bisericile Ortodoxe.
În trecut, evanghelicii s-au
opus categoric acestor sărbători datorită originii păgâne a
datelor şi obiceiurilor şi a faptului că nu există nici o
poruncă în Noul Testament de a
ţine astfel de zile. În prezent, evanghelicii implicaţi în
mişcarea ecumenică participă la sărbătorile
catolice/ortodoxe, selectând din acestea pe cele care au legătură cu
Isus.[10]
De ce sunt importante aceste diferite activităţi
comune? O faptă face mai mult decât o mie de vorbe. Şi chiar mai mult
decât atât, dacă vorbele nasc polemici şi nu consens. În acelaşi
timp, atunci când oamenii sunt ţinuţi ocupaţi, gândirea
critică este considerabil redusă, scăzând astfel dispoziţia
lor spre cercetare doctrinară, privită acum doar ca simplă
teorie comparativ cu activităţile în care sunt implicaţi.
Iar aceste motive sunt mai
mult decât suficiente în încercarea de a calma apele, şi aşa destul
de învolburate datorită problemei doctrinare.
Doctrină comună
Dacă activităţile
comune îi apropie pe oameni, problemele doctrinare creează cele mai
aprinse dezbateri, cele mai multe neînţelegeri între participanţii la
discuţie. Primele două puncte sunt desemnate tocmai pentru a ajuta la
realizarea acestuia. Doar aşa mişcarea ecumenică ar avea un
fundament solid, iar unitatea ar fi deplină.
Ceea ce împiedică unitatea
doctrinară din sânul mişcării şi încetineşte mult
atingerea obiectivelor ecumenice este identitatea denominaţională,
adică susţinerea din partea denominaţiilor membre a unor
doctrine specifice lor, care le fac diferite de celelalte.
Cele mai multe
denominaţii îşi bazează existenţa tocmai pe astfel de
particularităţi. Problema cu care se confruntă acestea este că,
odată cu nivelarea acestor particularităţi, ele îşi pierd
nu doar identitatea, dar şi motivul separării şi
înfiinţării. Acceptând renunţarea la specificul lor, implicit îşi
denunţă întemeietorii şi predecesorii ca schismatici şi
impostori.
Modelul bisericii ecumenice
este unul „post-denominaţional”, în care bisericile refuză să ia
în considerare diferenţele dintre ele, insistând să privească
doar la asemănări.
Cu toate acestea, identitatea
denominaţională rămâne o problemă acută. Chiar şi
Consiliul Mondial al Bisericilor se confruntă cu această
problemă serioasă. Se spune: „O altă provocare vine, paradoxal,
datorită ascuţirii identităţilor în bisericile din
mişcarea ecumenică tradiţională. Acesta poate fi un
răspuns necesar unei lumi în rapidă schimbare, cu nesiguranţa
viitorului pe care o aduce, pierderea valorilor sociale tradiţionale
şi secularizarea crescândă. Nu ar trebui să fie
anti-ecumenică. Dar deseori este: o accentuare a localului şi
familiarului, o teamă de ceea ce este diferit, stresul financiar – asemenea
factori cheamă spre o ‚re-confesionalizare’, o întoarcere spre interior
care lasă resurse mai puţine pentru părtăşia
ecumenică.”[11]
Aşa că orice „ascuţire”
a identităţilor şi privire spre propriile
particularităţi reprezintă o provocare pentru ecumenici, atât
timp cât se încearcă acoperirea diferenţelor şi nu rezolvarea
lor o dată pentru totdeauna.
Ca mijloc de protecţie
împotriva unor secte ecumenice eretice, şi totodată pentru a încerca
să se arate membrilor că împărtăşesc şi
doctrină comună, nu doar scopuri şi activităţi, este
necesară subscrierea la o mărturisire de credinţă ca una din
condiţiile de aderare la o organizaţie ecumenică.
Mărturisirea fiind una ambiguă, rămân
destule probleme neatinse şi suficient spaţiu pentru identitate
confesională. Aceasta nu are ca scop rezolvarea diferenţelor, ci
sublinierea elementelor de credinţă comune, aducând bisericile ce se
alătură mişcării într-un „spaţiu ecumenic” în care se
pot pune în discuţie diferenţele de doctrină.
Conform promotorilor
ecumenismului, există doi piloni pe care întreaga mişcare este
aşezată: Scriptura şi Crezul Niceo-Constantinopolitan.[12]
Vom reveni mai târziu pentru a discuta pe larg baza scripturală a
ecumenismului. Esenţa ecumenică a Crezului constă în
afirmaţia: „Cred într-una, sfântă, sobornicească [catolică
sau universală] şi apostolică Biserică”. Astfel, doctrina
despre biserică dezvoltată în Sinoadele ecumenice cheamă pe
toţi cei care cred în biserica universală la unitate spirituală,
practică şi doctrinară.
Totuşi, doctrina
comună rămâne punctul cel mai greu de realizat, părând
deocamdată imposibil. Dar reducerea importanţei doctrinei într-o lume
pragmatică, orientată spre acţiune, favorizează împlinirea
scopului. Nu mai contează atât ceea ce crezi în anumite domenii, atât timp
cât eşti implicat în mega-acţiuni, cum ar fi apărarea
drepturilor omului, ajutorarea săracilor Africii sau militarea pentru pace
în Orientul mijlociu.
Aparatul legislativ,
executiv şi administrativ
Cel de-al patrulea element esenţial
al mişcării ecumenice îl reprezintă aparatul legislativ, executiv
şi administrativ care ia deciziile şi se asigură de implementarea
lor la toate nivelurile. Într-adevăr, vorbim de niveluri diferite ale unei
organizaţii piramidale bine structurate.
Deciziile luate la centru sunt
transmise fiecărei organizaţii naţionale membre care, la rândul
ei, le transmite mai departe organizaţiilor teritoriale. De aici,
deciziile ajung la nivel local în biserici, prin intermediul preoţilor, pastorilor,
comitetelor, sau al altor lucrători bisericeşti autorizaţi.
Această structură este formată din comunităţi de
biserici, uniuni, alianţe, convenţii sau consilii inter-religioase.
De fapt, chiar bordurile de misiune sau comitetele din cadrul unei biserici
locale pot fi incluse aici, fiindcă tot ce depăşeşte
nivelul unei democraţii locale, este o piesă în acest angrenaj imens,
mondial.
Desigur că cele mai multe
dintre aceste uniuni, convenţii, etc., nu au fost înfiinţate pentru a
sluji mişcării ecumenice, dar, în timp, şi-au schimbat rolul
şi scopurile. Ecumenismul a găsit în aceste organizaţii supra-bisericeşti
o structură deja formată şi funcţională, şi a
folosit-o ca pe un instrument important pentru înaintarea sa rapidă.
Aceste structuri piramidale
sunt strict necesare mişcării ecumenice, deoarece în lipsa lor, tratativele
ar trebui duse cu fiecare biserică locală în parte, proces care ar
dura o lungă perioadă de timp şi ar implica resurse umane
şi financiare imense.
Fiindcă ecumenismul nu ar
putea funcţiona decât la nivel local fără organizaţii
supra-bisericeşti, vom lua două exemple concrete despre felul în care
se aplică nişte hotărâri mondiale la nivelul membrului de rând
dintr-o anumită biserică locală.
Primul exemplu se referă
la săptămâna mondială de rugăciune a Consiliului Mondial al
Bisericilor.
Aşadar, în cadrul
Consiliului Mondial al Bisericilor, se ia hotărârea ca Săptămâna mondială de
rugăciune să aibă tema căutării unităţii
creştine pe tot parcursul anului. Totodată, se desemnează
şi textele biblice, explicaţiile textului şi motivele de
rugăciune care vor fi folosite. Aceste materiale sunt preluate de
delegaţii Bisericii Evanghelice Luterane din America, care le transmit organizaţiilor
regionale, de unde sunt trimise celor 65 de sinoade, printre care North Western
Washington Synod, South Eastern Iowa Synod sau Metropolitan New York Synod. De
aici, materialele ajung în biserici, în Seattle, Davenport sau New York, loc în
care îşi împlinesc scopul, acela de a uni în rugăciune şi spirit
pe credincioşii din bisericile luterane americane cu celelalte sute de
milioane de creştini participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.
Pentru a vedea chiar mai bine
sistemul piramidal ecumenic şi modul în care acesta funcţionează,
să luăm cel de-al doilea exemplu mai apropiat nouă.
Un program
asemănător de rugăciune comună este iniţiat şi de
Alianţa Evanghelică Mondială. Programul poate apărea sub
forma celui de mai sus, sau sub o formă mai generală, ca şi chemare
la rugăciune pentru un anumit subiect. O astfel de chemare la
rugăciune poate fi pentru creştinii din Coreea de Nord sau pentru Biserica
persecutată de pretutindeni de pe glob.[13]
Traseul unui astfel de apel
poate parcurge următorii paşi: de la centrul Alianţei
Evanghelice Mondiale apelul este transmis Alianţei Evanghelice Europene,
care, la rândul său, îl transmite Alianţei Evanghelice Române (constituită
din cultele Creştin Baptist, Penticostal, Creştin după
Evanghelie şi mişcarea Creştin Ortodoxă „Oastea Domnului”).
Următoarea etapă este ajungerea apelului la Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România, de
unde este trimis spre asociaţiile regionale, Comunităţile Bisericilor
Creştine Baptiste de Timiş, de Arad, de Bucureşti, etc. De aici,
apelul este transmis, prin intermediul pastorilor, bisericilor locale din
Timişoara, Arad, Bucureşti, etc., care se unesc în rugăciunea
lor, pentru Coreea sau pentru Biserica persecutată, împreună cu
sutele de milioane de alţi creştini nominali, din diferite
denominaţii protestante şi neo-protestante, de pe tot întinsul
globului, participanţi la acelaşi eveniment ecumenic.[14]
Desigur că nu toate bisericile
membre în organizaţii ecumenice au acelaşi ritm de implementare al
deciziilor luate la nivel înalt. Există o oarecare libertate de sortare a
deciziilor venite de la vârf în cadrul nivelurilor superioare aşa încât nici
o decizie nu ajunge la membrul de rând înainte de a fi filtrată. Pe
această cale ecumenică, unele biserici aleargă înainte, iar
altele vin mai pe urmă. Dar ele au aceeaşi ţintă şi
vor ajunge toate, fără îndoială, la linia de sosire, mai devreme
sau mai târziu.
Scopul real al ecumenismului – Biserica
mondială unică
Pe lângă scopurile
afirmate deja, există şi scopul despre care nu se vorbeşte, dar
care devine tot mai clar, pe măsură ce se studiază mai atent
ecumenismul mondial, şi anume, conceperea unei Biserici mondiale unice.
Scopul ecumenismului este de a
aduce creştinismul din starea în care se găsea, starea „Biserici separate” la starea „Biserica una”. Acum ne aflăm la o
fază intermediară, starea „Bisericile
una”, fază caracterizată de scopuri şi activităţi
comune. Faza finală nu se poate realiza decât la rezolvarea problemei
doctrinare.
Dar care este rolul
Catolicismului pe viitor? Şi de ce este Biserica Catolică
interesată de ecumenism? Aceasta nu consideră că deţine
adevărul parţial, că trebuie să îl caute şi să îl
găsească în „spaţiul ecumenic de discuţie”. Biserica
Catolică este singura care nu are aceeaşi poziţie ca restul
bisericilor implicate în ecumenism. Răspunsul: Aceasta caută să
întoarcă la ea pe fiicele „rătăcite” şi „risipitoare”, să
aducă înapoi schismaticii şi să corecteze ereticii, numiţi
acum de Roma, „fraţi separaţi”. Şi nimic nu ajută
această cauză a ei mai mult decât ecumenismul.
Biserica Catolică deja
cooperează cu diferite mişcări ecumenice, discuţiile între
părţi aflându-se în diferite stadii, unele chiar avansate. Din moment
ce nici o mişcare ecumenică nu are consistenţa doctrinară
necesară pentru ţinerea împreună a părţilor
componente, această consistenţă şi consecvenţă
găsindu-se totuşi la Vatican, o unire a acestor părţi ar
duce într-adevăr la o Biserică unică mondială, cea mai
puternică organizaţie religioasă pe care va fi văzut-o
omenirea în toată istoria ei!
Activităţile ecumenice – Biserica
socială
Implicarea bisericilor
ecumenice în activităţile umanitare, sociale şi politice le face
nişte instituţii social-umanitare sau organizaţii de apărare
a drepturilor omului, şi nu biserici ale lui Cristos. Nu pentru astfel de
activităţi au fost lăsate bisericile pe pământ!
Scopul pe care bisericile trebuie
să îl îndeplinească se găseşte în porunca Mântuitorului,: „Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” – Mat. 28:19-20. „Duceţi-vă” este o
trimitere cu împuternicire divină (vs. 18), cei trimişi lucrând
pentru Dumnezeu (vs. 19) şi bucurându-se de prezenţa lui Cristos (vs.
20). Ucenicii sunt persoane care au auzit Evanghelia, au crezut-o şi au
fost botezaţi (Marcu 16:15, 16). Datoria Bisericii de atunci şi a
tuturor descendentelor ei este de a predica Evanghelia, de a-i boteza pe cei ce
cred şi de a-i învăţa întreaga învăţătură
creştină. Toate aceste activităţi sunt responsabilitatea
bisericilor şi nici una efectuată în afara lor (pe cont propriu sau prin
intermediul bordurilor de misiune, ale asociaţiilor religioase, etc.) nu reprezintă ascultare de
Cristos. Da, evanghelizarea, administrarea rânduielilor şi instruirea în credinţă
efectuate de bisericile eretice sau apostate nu reprezintă acte de
supunere faţă de Cristos, ci mai degrabă acte de rebeliune
şi imitare a adevărului!
Dacă o biserică nu
îndeplineşte obiectivul pentru care a fost lăsată pe
pământ, dacă nu este implicată în activităţile legate
de acest obiectiv, aceasta nu poate fi o Biserică a lui Cristos! Nu
contează cât bine face comunităţii, câţi săraci a
ajutat în ţările din lumea a treia, ce realizări a avut pe plan politic
internaţional, toate acestea la un loc nu o fac biserică a lui
Cristos![15]
Ecumenismul – fundamentat pe
doctrină falsă
În încercarea de a rezolva
problema doctrinară, ecumenismul recurge la strategii subtile şi
neoneste. Printre acestea se numără următoarele: denaturarea
istoriei creştinismului în vederea vindecării rănilor
trecutului; reinterpretarea particularităţilor denominaţionale;
redefinirea doctrinelor, acolo unde o asemenea redefinire este posibilă
şi de ajutor; abstractizarea şi relativizarea unor termeni ca
unitate, iubire, adevăr, părtăşie, Biserică, trupul
lui Cristos, etc. care îşi pierd sensul şi greutatea când sunt
luaţi în afara contextului lor biblic, ajungând să primească alt
înţeles decât cel iniţial.
Dar cât de solidă este
temelia doctrinară comună a ecumenicilor? Vom încerca în continuare
să analizăm validitatea interpretărilor date de ecumenici
pasajelor scripturale considerate a fi bază doctrinară a
ecumenismului.
Una din doctrinele principale
căreia ecumenismul îi datorează existenţa este, aşa cum
deja s-a menţionat, postmilenismul. Ideile fondatorilor erau că, Cristos
va găsi la revenirea Sa, o lume convertită. Dar vorbeşte Biblia
despre convertirea întregii lumi? Răspundem cu un NU hotărât şi
nu aducem decât una din multele dovezi, aceasta fiind suficient de
convingătoare. Domnul spune: „Dar
când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” –
Luca 18:8. Implicaţia
este că va fi, dar nu multă. În nici un caz nu va găsi o lume
convertită!
Una din doctrinele care îi
apropie pe ecumenici este doctrina salvării prin fapte. Catolicismul
afirmă participarea la sacramentele Bisericii ca fiind calea spre
mântuire; Ortodoxismul predică şi doctrina accederii la sfinţire
prin propriile fapte; evanghelicii promovează regenerarea
decizională, sau exersarea voinţei libere în luarea unei decizii
pentru Cristos, manifestată într-o varietate de forme. Dar toate acestea
nu sunt decât ramuri diferite ale aceleiaşi doctrine umaniste –
capacitatea omului de se mântui, de a cumpăra harul lui Dumnezeu.
Scriptura condamnă clar
această doctrină umanistă, afirmând în repetate rânduri că
harul nu poate fi câştigat şi nici amestecat cu fapte umane.[16]
Versetul atât de des citat de
ecumenici, „un Domn, o
credinţă, un botez” arată, la fel ca şi contextul din
care provine, unitatea spirituală, doctrinară şi practică a
membrilor unei adunări locale şi nu o unitate mistică a unei
biserici universale.
„O credinţă”
arată caracterul unic şi compact al adevărului. Acest
adevăr a fost revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, iar
bisericilor le-a fost încredinţată responsabilitatea de a-l
apăra şi proclama lumii. În acest sens, o biserică a lui
Dumnezeu este „stâlpul şi temelia
adevărului” (1 Tim. 3:15). Aşadar, adevărul nu se află
în locul în care fiecare confesiune îşi aduce „contribuţia la
adevăr”, după cum ne învaţă ecumenismul, ci în adunarea
scripturală, în fiecare adunare scripturală recunoscută de
Dumnezeu, fiindcă numai într-o astfel de adunare este Sfânta
Scriptură crezută şi proclamată!
Unitatea în diversitate
învăţată de Pavel în 1 Corinteni 12:12-27 şi Efeseni 4:1-16
este unitatea spirituală şi doctrinară a trupului – un organism
viu – în diversitatea membrelor (care au daruri diferite, ba chiar
măsură diferită a harului), aceasta fiind baza
activităţilor comune şi a scopului lor comun în cadrul trupului,
al adunării din locul respectiv.[17]
Ce ne învaţă
ecumenismul în prezent? Unitatea trupului mistic, universal al lui Cristos în
scop şi activităţi, în diversitate doctrinară. Din nou se
vede clar diferenţa dintre calea lui Dumnezeu şi calea oamenilor!
Cheia înţelegerii corecte
a rugăciunii Mântuitorului din Ioan 17, „mă rog ca toţi să fie una” stă în studierea
contextului. Nu activităţile sociale îi leagă pe ucenicii lui
Isus, ci prezenţa Lui în ei (vs. 23) – unitatea spirituală – şi Cuvântul
pe care Domnul L-a primit de la Tatăl şi l-a dat lor (Ioan 17:8, 14, 17,
20, 21) – unitatea doctrinară. Numai astfel puteau fi cei de atunci una, şi
numai astfel putem noi, cei de acum, să fim una cu cei de atunci.
Adevărata unitate nu
stă într-un scop comun, în acţiuni comune, nu stă nici
măcar în dragoste! Adevărata unitate stă în adevăr, în
Cuvântul sfânt! Oamenii astăzi sunt gata să sacrifice adevărul
pe altarul iubirii în cinstea unităţii, dar unirea lor nu va fi, nu
poate fi acceptată de Dumnezeu! Calea ecumenismului este alternativa
umană la planul divin, fiindcă nesocoteşte modul revelat de
Dumnezeu prin care trebuie să se realizeze unitatea.
Deseori ecumenismul
apelează la Scriptură pentru a se justifica. Dar putem
găsi oare în Scriptură exemple ecumenice, de deschidere spre alte credinţe,
de tolerare a erorilor, de ignorare a diferenţelor? A fost Isus, Domnul
şi Mântuitorul nostru, un lider ecumenic, deschis spre dialog şi
cooperare cu celelalte grupări religioase din vremea Lui. Oare pentru
ecumenism se roagă El în Ioan 17? Dar urmaşii săi? Au fost
apostolii ecumenici în gândire şi acţiune? Ce spune Scriptura?
Mântuitorul a avut mai
degrabă discuţii polemice decât ecumenice cu liderii religioşi
ai zilelor Lui, condamnând devierile din doctrina şi practica acestora
(Marcu 7:9, etc.). Petru, predicând în Ziua Cincizecimii şi mai târziu, în
Templu, apoi vorbind Sanhedrinului, Ştefan vorbind aceloraşi
conducători iudei, nu au căutat dialoguri ecumenice, nu au încercat
să caute soluţii comune pentru o mai bună convieţuire
şi colaborare, ci şi-au predicat direct mesajul, chiar dacă
mulţi scrâşneau din dinţi la auzul vorbelor lor. Pavel nu
caută puncte comune între creştinism şi filozofiile
greceşti, când a vorbit atenienilor în Areopag, sau între creştinism
şi păgânism în cetatea Listra.
Mesajele predicate de
aceştia subliniau individualitatea şi unicitatea creştinismului
ca deţinător al adevărului deplin (Vezi Fapte 2:14-36; 3:12-26;
4:8-12; 14:8-18; 17:22-31).
Este evident că primii
creştini nu concepeau nici un fel de dialog inter-religios. Ei însă
nu concepeau nici negocierile cu „fraţii separaţi”, cu cei care nu au
rămas în întregime fideli învăţăturilor creştine, ci
şi-au luat asupra lor autoritatea de a adăuga sau scoate
învăţături din cele primite. Astfel, Pavel cheamă în
repetate rânduri la separare de aceşti oameni, „să vă depărtaţi de orice frate, care
trăieşte în neorânduială, şi nu după
învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tes.
3:6). „Şi dacă n-ascultă
cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l,
şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i
fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci
să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14, 15), arătând
atitudinea potrivită faţă de cei care s-au depărtat de
adevăr (Vezi Rom. 16:17, 2 Tim. 3:5, Tit 3:10, 2 Ioan 10, etc.).
Un alt verset la care fac
referire ecumenicii pentru a-şi justifica încercarea de unitate în
diversitate doctrinară este Filipeni 3:16, „dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să
umblăm la fel”. Ca de fiecare dată, studierea contextului
rezolvă problema şi respinge pretenţiile ecumenicilor.
În versetele anterioare Pavel
vorbeşte despre perseverenţa în viaţa de credinţă,
comparând-o în versetele 12-14 cu o
cursă de atletism în care încearcă să ajungă la linia de
sosire, adică învierea din morţi. Versetul 15 spune: „Gândul acesta [al alergării, al perseverenţei în credinţă] dar să ne însufleţească pe
toţi care suntem desăvârşiţi şi dacă în vreo
privinţă sunteţi de altă părere [variaţie
doctrinară faţă de Pavel],
Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă”.
Pavel nu cedează nici un centimetru de teren doctrinar, ci afirmă
că Dumnezeu îi va conduce spre aceeaşi doctrină şi pe aceia
dintre ei care difereau parţial faţă de doctrina apostolului. În
versetul 17, Pavel îndeamnă din nou ca ucenicii din oraşul Filipi
să îl urmeze şi să ia ca modele pe cei ce îl urmează.
În acest context, Pavel
îndeamnă în versetul 16 la unitate pe baza doctrinei comune, această
unitate urmând să crească pe măsură ce diferenţele
doctrinare erau eliminate, nu prin negociere şi încercare de ajungere la
consens, ci prin aliniere la doctrina revelată şi autorizată de
Dumnezeu.
Acestea sunt doar câteva
exemple din multele care puteau fi citate pentru a demonstra că nu
există gândire ecumenică în Scriptură şi nici practică
de acest gen printre primii creştini. Nu, ecumenimsul nu exista nici
măcar ca idee în Noul Testament, cu atât mai puţin ca practică.
Şi fiindcă toate bisericile nou-testamentale erau independente,
neexistând nici una din structurile supra-bisericeşti de astăzi,
ecumenismul era imposibil!
Care este deci adevărata
temelie a ecumenismului? Din multitudinea de exemple posibile, am ales doar
câteva pentru a demonstra că Biblia nu sprijină ecumenismul. Astfel,
a mai rămas doar un singur pilon: Crezul
şi dogmele care s-au dezvoltat pe parcursul Sinoadelor ecumenice,
după ce creştinismul a devenit religie de stat! Aceasta este
adevărata temelie a ecumenismului! Pe acestea se sprijină tratativele
dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, şi pe
această bază sunt aduşi protestanţii înapoi la
Biserica-Mamă!
Piramida ecumenică
Putem spune că
fără piramida organizaţiilor para- şi supra-bisericeşti,
ecumenismul ar fi imposibil. Cât timp, ce efort şi ce sume ar fi necesare
pentru a determina sute de mii de biserici locale, independente, din diferite
confesiuni şi de pe întreg întinsul pământului, să se
unească într-o astfel de „horă” ecumenică? Răspunsul este
imposibil de dat.
Dar ne putem întreba, de unde
pleacă ecumenismul, care este izvorul său? S-ar putea răspunde:
organizaţiile supra-bisericeşti de felul comunităţilor,
asociaţiilor, uniunilor, convenţiilor, etc. Răspunsul ar fi
corect, dar incomplet. Chiar dacă ideile pornesc de acolo, responsabilitatea
apariţiei şi dezvoltării ecumenismului aparţine bisericilor
locale! Într-adevăr, dacă membrii bisericilor nu ar fi renunţat
la drepturile lor, dacă nu ar fi fugit de datoriile lor, nu s-ar fi ajuns
aici. Într-adevăr, nu bisericile locale au fost acelea care au
hotărât schimbarea steagului de pe catarg, ci organizaţiile
superioare lor. Bisericile locale s-au găsit în poziţie de
indiferenţă, ignoranţă sau neputinţă de a schimba
ceva în sistem.
Să ne amintim însă că
nu a fost întotdeauna aşa! Aceste organizaţii, devenite instrumente
ale ecumenismului mondial, care dictează bisericilor cursul pe care
trebuie să îl urmeze, nu au existat dintotdeauna! A existat o vreme în
care bisericile, independente, dar conlucrând ca surori, luptau pentru
adevărul biblic aşa cum îl înţelegeau, rămânând separate de
orice părea a fi rău, nebiblic!
Astăzi, ideea de
biserică democratică, independentă, pare ceva cel puţin
ciudat. Independenţa s-a pierdut, democraţia simplă în cadrul
unei astfel de adunări a fost înlocuită de o ierarhie stufoasă de
„comitete şi comiţii” scăpate de sub controlul adunării
locale.
Membralitatea într-o
biserică scripturală aduce cu sine şi responsabilitatea de a
contribui la viaţa bisericii prin luarea deciziilor, exprimate prin votul
tuturor membrilor. În cazul acestor sisteme, puterea de decizie nu o mai are
membrul, ci reprezentanţii săi. Biserica nu mai este o
democraţie sub Cristos, Capul, ci o republică în care membrii aleg un
grup restrâns care să îi reprezinte. În astfel de cazuri, membrul
obişnuit şi bisericile locale pierd controlul asupra
activităţilor ce se petrec la nivelurile superioare, devenind simpli
executori ai ordinelor venite de sus.
Membrului de rând nu-i mai
pasă ce se întâmplă şi se mulţumeşte să
creadă ce i se spune şi să execute ce i se porunceşte. Iar
pentru un astfel de membru, ecumenismul pare a fi calea cea mai sigură
şi confortabilă de urmat pentru viitor.
Concluzie
Să fie oare ecumenismul
singura opţiune pentru viitorul creştinismului? Un influent predicator
ecumenic român spunea în urmă cu câţiva ani, „Viitorul Bisericii este
un ecumenism ponderat”. Să fie oare aşa? Compromisul, renunţarea
la identitate proprie, adoptarea unei doctrine care să nu ofenseze pe
nimeni, aceasta să fie calea fără alternativă pe care o vom
urma? Şi unde duce aceasta? Calea ecumenismului, pavată cu
intenţii bune, decorată cu lozinci frumoase, duce spre acea
unică biserică mondială, unită în scopuri,
activităţi şi doctrină, dar fără Cristos şi fără
adevăr.
Care este atunci alternativa
la ecumenism? Răspunsul îl găsim în Scriptură:
„despărţiţi-vă de ei” (2 Cor. 6:18) – separarea de tot ceea
ce este pângărit, independenţa bisericilor faţă de stat
şi faţă de orice organizaţii supra-bisericeşti. Da,
biserici separate total de stat, independente de comunităţi, uniuni,
alianţe şi consilii bisericeşti este SINGURA ALTERNATIVĂ
REALĂ la ecumenism![18]
Dar sunt oare toate bisericile
independente biserici ale lui Cristos? Nu, ci numai acelea care au doctrina
şi practica primei Biserici înfiinţate de Cristos şi originea în
aceasta! Bisericile Lui nu urmează învăţăturile vreunui om,
ci Cuvântul lui Dumnezeu; acestea nu au fost întemeiate de vreun om, ci de
Cristos (Mat. 16:18)! Cristos a stat alături de aceste biserici în
toată existenţa lor bimilenară, împlinindu-şi promisiunea, „Şi iată că Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”
Singurele biserici care au
conservat doctrina şi practica creştinismului original şi care
pot pretinde o existenţă neîntreruptă în toate timpurile sunt
bisericile de tip baptist.
În aceşti două mii
de ani de istorie creştină, bisericile de tip baptist (cunoscute în
acest timp sub o mulţime de nume) s-au împotrivit păgânizării
creştinismului de către catolici şi ortodocşi, au cerut
socoteală Reformatorilor pentru că s-au oprit la mijlocul drumului şi
au condamnat erorile mişcărilor restauratoare moderne, supunând toate
aceste grupări testului Scripturii, standardul după care măsurau
întotdeauna învăţăturile oamenilor.
Aceste biserici s-au supus
şi ele aceluiaşi test al Scripturii şi au descoperit că
unele din bisericile care purtau numele „baptist” nu mai erau biserici
scripturale. Cele mai multe s-au organizat şi şi-au creat structuri
supra-bisericeşti care slujesc astăzi mişcării ecumenice.
Acestea şi-au întors urechea de la chemarea la separare pe care Domnul o
face, au diluat învăţătura şi practica biblică şi
au ajuns să-şi renege chiar înaintaşii şi istoria, din
dorinţa de a se conforma acestei mişcări de unificare. Dar
apostazia acestora sau necredincioşia lor nu anulează fidelitatea
Domnului faţă de promisiunile Sale!
La fel cum a făcut în
fiecare veac, Dumnezeu, în providenţa Sa, a păstrat şi
astăzi o rămăşiţă de biserici fidele Lui, astfel
încât se poate spune că nu a existat nici un timp în aceşti două
mii de ani de istorie creştină în care El să fi fost lipsit de
mărturie!
Credem că bisericile
adevărate de astăzi se găsesc
printre cele baptiste; acestea sunt independente, misionare, predică
mântuirea numai prin har, iar în lucrarea de perpetuare (predicare, botezare
şi înfiinţare de noi biserici) practică ordinea Noului
Testament, şi anume, o biserică scripturală „naşte” o
nouă biserică scripturală.
Vă chemăm astfel nu
doar afară, într-un loc confuz şi neclar, ci să faceţi
parte din bisericile Domnului, plăcute Lui, care nu recunosc decât
autoritatea Sa şi care sunt gata să se supună Lui indiferent de
preţul pe care trebuie să îl plătească!
„‚Ieşiţi din mijlocul lor, şi
despărţiţi-vă de ei’, zice Domnul; ‚nu vă
atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi
Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel
Atotputernic.’” – 2 Corinteni 6:18
„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: ,Ieşiţi din
mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la
păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!’” – Apocalipsa 18:4
